| ||||
|
LOCUL SI ROLUL FEDERATIEI RUSE ÎN NOUA SITUATIE INERNATIONALA DE LA DESTRAMAREA URSS PÂNA ÎN PREZENT La 25 decembrie 1991, semnarea declaratiei tripartite ( Rusia, Ucraina, Belarus ), considerata drept data încetarii existentei URSS, fosta Republica Sovietica Socialista Rusa ( RSFSR ) si-a capatat independenta. “Rusia post-comunista se afla în cadrul unor granite care nu au precedent istoric. Ca si Europa, ea va trebui sa consacre cea mai mare parte a energiei sale pentru a-si defini identitatea” (H. Kissinger, “Diplomacy”, pag. 25). Politica externa a noului stat ex-sovietic a fost sinuoasa în mai multe privinte, ea încercând totusi sa pastreze o constanta: puterea de la Kremlin întruchipata de presedintele Boris Eltîn ( conform constitutiei seful statului este si seful puterii executive ), a urmarit promovarea cu consecventa a unor relatii de colaborare cu SUA si marile puteri occidentale. Desigur aceasta politica nu a izvorât din simpatie reala pentru sistemul democratic occidental, ci din dorinta de a reusi sa depaseasca cu ajutorul vestului criza economica si politica, careia trebuiau sa-i faca fata toate republicile ex-sovietice dupa disparitia fostei URSS, fenomen de la care nu face exceptie nici Federatia Rusa. Dar, chiar daca fortele liberale au cautat, poate în mod sincer, sa-si însuseasca regulile democratice, care sa garanteze derularea vietii politice în mod civilizat, în Rusia a existat si exista înca un potential conservator de sorginte ex-sovietica care actioneaza pentru restauratie. Aceste forte, având în frunte Partidul Comunist, au blocat adesea procesul democratic, punând în pericol evolutia Rusei spre o reala democratie. De dragul sustinerii gruparii liberale si fortelor democratice marile puteri vestice au facut numeroase concesii Moscovei, tolerând inclusiv pretentiile exagerate ale Federatiei Ruse, de a fi recunoscuta ca unic “ succesor de drept si continuator “ al fostei URSS, desi pretentii similare erau îndreptatite sa ridice si celelalte republici ex-sovietice. Încheierea conventiei de baza de colaborare dintre Rusia si NATO, semnata la Paris în 1997 a reprezentat apogeul concesiilor. Conventia a dat practic Rusiei dreptul de a opune în mod legal “ veto “ la actiunile aliantei. Rezultatul s-a vazut în pozitia Rusiei fata de interventia NATO în Iugoslavia, pentru oprirea procesului de “ purificare etnica “ declansat de presedintele Milosevici în provincia Kosovo, locuita în majoritate de etnici albanezi. Dincolo de declaratiile pacifiste ale ambelor parti, mai mult sau mai putin oficiale, pozitiile si obiectivele Rusiei si ale celorlalte mari puteri ale lumii au ramas si sunt si în prezent opuse. Lumea occidentala si în primul rând SUA, urmaresc neutralizarea puterii nucleare a Rusiei. ( indiferent de afirmatiile linistitoare ale liderilor de la Kremlin si de fenomenul de dezagregare reala a industriei de razboi a Rusiei mostenita de la fosta URSS, acest potential ramâne înca un pericol real pentru securitatea lumii. ) De asemenea un tel, desi nedeclarat expres, al occidentului este transformarea Rusiei dintr-un stat excesiv totalitar, cu o politica agresiva, imprevizibila într-o tara moderna, cu o politica rationala, capabila sa se integreze în comunitatea statelor civilizate, în stare sa-si rezolve contradictiile externe nu prin forta ci prin negocieri pasnice. Aceasta ar facilita în primul rând includerea uriaselor bogatii naturale ale Rusiei în circuitul valorilor mondiale, fara ciocniri violente de interese sau conflicte armate ( de aceea Rusia a si fost acceptata în grupul celor 7, G-7 devenind G-8 ). Rusia, desi constienta de slabiciunea ei ( a pierdut “ razboiul rece “ împreuna cu întregul “ lagar socialist “ ), având înca multi lideri tributari spiritului restaurator neoimperial ramâne înca refractara fata de transformarile dorite de occidentali. Speranta în refacerea puterii imperiale este nu numai prezenta dar chiar într-o ascensiune, indiferent daca cei care o promoveaza apartin taberei democratice sau fortelor procomuniste. Ea nu ezita sa santajeze asa zisii “ parteneri “ vestici cu potentialul ei nuclear, Boris Eltîn vorbind cu mândrie nedisimulata de “grupul celor 8 “ – G-8 – în care chipurile ar fi admisa si Rusia la egalitate cu celelalte 7 mari puteri ale lumii, desi este evident ca tara sa mai are mult pâna sa depaseasca stadiul de subdezvoltare si statutul de mai sus e obtinut prin santaj. În ultimii ani lucrurile au evoluat în directia dorita de occidentali. Rusia a ajuns atât de dependenta economic si financiar ( are o datorie externa de cca. 200 miliarde dolari, pe care nu are cum s-o plateasca ) de marile puteri occidentale, încât aspiratiile neoimperiale si nationalismul belicos velicorus, în conditii normale nu-si mai pot pune în practica idealurile revansarde. Pe fondul de mai sus, în decursul celor aproape 13 ani care s-au scurs de la disparitia URSS, lumea politica în general nu a fost pregatita pentru a percepe la dimensiunile lor reale fenomenele care s-au petrecut pe teritoriul fostei URSS. Câtiva ani buni ( cel putin pana la alegerile parlamentare din decembrie 1993 si votarea constitutiei), din pacate, în unele state vestice s-a mentinut mitul atotputernicei Moscovei, Federatia Rusa fiind în continuare confundata cu defuncta URSS. Confuzia aceasta a însemnat în practica considerarea Federatiei Ruse, în ciuda slabiciunii ei, drept un pol de putere capabila înca sa se contrapuna cu succes în SUA si lumii occidentale, si nu cum este de fapt, unul din “ marii învinsi în razboiul rece “. Procesul de demitificare a fostei URSS a mers lent mai ales în fostele tari socialiste, unde o buna parte din clasa politica nu a crezut multa vreme ca un colos de dimensiunea URSS s-a prabusit atât de repede. În realitate procesul de coroziune exista înca de la formarea URSS. Populatiile din Caucaz nici astazi nu-i accepta pe rusi, ucrainenii s-au considerat totdeauna o rasa aparte în fostul imperiu rus si sovietic, iar “ lagarul socialist “ a fost creat artificial, tarile membre fiind atrase în el în mod fortat cu complicitatea puterilor occidentale învingatoare în razboi, în frunte cu SUA. Unele evenimente postbelice din fosta URSS, ca destalinizarea si începuturile timide ale unor reforme democratice, lansate de Hrusciov, au permis de fapt si atragerea URSS si statelor satelite în marele proces istoric, cunoscut sub denumirea de “ conferinta de securitate si cooperare europeana “ ( CSCE ). Acceptând sa participe la acest proces, URSS si-a semnat de fapt “ actul de deces “, deoarece prin implicarea oficiala în dialogul global pe tema drepturilor omului, puterea sovietica si-a subminat propriile-i radacini, ea existând practic exclusiv prin încalcarea grosolana a oricarei libertati individuale si prin negarea proprietatii private si instaurarea terorii ideologice. Primul rezultat al CSCE a fost trezirea “ maselor socialiste “ din letargia comunista prin aparitia primelor miscari dizidente în însasi inima imperiului sovietic. A urmat perioada brejneviana cunoscuta drept “ epoca stagnarii “. Leonid Brejnev l-a debarcat pe Nichita Hrusciov printr-o conspiratie de palat, dar nu a mai putut sa mai readuca tara în starea în care se afla pe vremea lui Stalin. În mod firesc dupa “ stagnarea “ din timpul lui Brejnev, nu putea urma decât “ perestroika “ lui Mihail Gorbaciov. E adevarat ca în buna masura Gorbaciov a fost inspirat, sustinut si încurajat deschis în promovarea politicii sale de deschidere spre vest, de Eduard Sevardnadze, ca secretar al CC al PCUS si ministru de externe. Se spune ca fara Sevardnadze Germania n-ar fi obtinut unificarea. RUSIA SI STRAINATATEA APROPIATA Dupa încheierea razboiului rece, fiecare tara europeana a blocului socialist a fost confruntata cu problemele dificile si dureroase ale tranzitiei. Într-o tara obisnuita tranzitia a însemnat trecerea de la totalitarism la democratie si de la economia centralizata la cea de piata. În cazul Rusiei, tranzitia a însemnat si trecerea de la statul imperial la cel post imperial. Este delicata pentru ca de 300 de ani rusii traiesc în minte cu ideea imperiala, care le oferea un gen de compensatie la greutatile si lipsurile vietii cotidiene. De data aceasta, prabusirea imperiului a fost însotita de o prabusire a nivelului de trai, chiar a securitatii personale. A disparut si “aroma ideologica” pe care o raspândea, totusi, existenta imperiului: suferim, dar cel putin suntem mari si chiar temuti. De aceea, populatia este tentata sa priveasca disparitia imperiului ca o pierdere, ca o tragedie, mai mult ca un “complot” deliberat pentru a dezmembra un guvern si o natiune (D. Yergin si T. Gustafson, “Rusia 2010 and What It Means for the World”, pag. 211). Vorbind despre imperiu si ideea imperiala la rusi, nu putem sa nu amintim ca imperiul sovietic din perioada socialista a acestei uniuni avea o existenta structurata în mai multe cercuri concentrice. Primul, dupa cum preciza si Zbigniew Brzezinski (“Game Plan”, pag. 48) este imperiul Marii Rusii. Aproximativ 145 milioane de rusi dominau aproximativ 145 milioane de oameni apartinând unor numeroase natiuni ne-ruse, incluzând 50 milioane de musulmani asiatici si 50 milioane de ucraineni. Al doilea este imperiul sovietic. Prin intermediul sau, Moscova controla state satelit în care traiau 120 milioane de mongoli. Al treilea este imperiul comunist al Moscovei, care includea state precum Cuba, Nicaragua, Vietnam, Angola, Ethiopia, Yemenul de Sud si Coreea de Nord, dependente de Moscova din ratiuni ce tineau de sprijin militar si economic, ghidare politica, etc. Aceste state din urma au o populatie de circa 130 milioane locuitori. Prin urmare, 145 milioane de rusi au exercitat un control politic asupra unui sistem imperial care includea 545 milioane de oameni raspânditi în întreaga Eurasie si în teritorii dependente de peste mari. Cu alte cuvinte, misiunea internationalista a leninismului, considera autorul american, nu a reprezentat decât un alt învelis pentru promovarea unor interese imperiale mai vechi. DE ANALIZAT FRAGMENTUL Fosta URSS continea 15 republici unionale care au devenit state independente. Evgheni Yasin ne propune o sistematizare a lor pe care o reproducem mai jos (“The Economic Space of the Former Soviet Union, past and present” în J. Williamson, “Economic Consequences of Soviet Disintegration). Republicile Slave: Rusia, Ucraina, Belarus. Cu anumite rezerve, spune autorul, Moldova ar putea intra în aceasta grupa (din nou, am spune, mentalitatile imperiale, care nu observa “amanuntul” ca 65% din populatia acestui stat este formata din moldoveni, deci români). Republicile Transcaucaziene: Georgia, Armenia si Azerbaidjan. În ciuda diferentelor de religie, adauga autorul, populatiile acestea sunt strâns conectate - istoric si cultural - cu Turcia, Iranul si Orientul Mijlociu. Statele baltice: Estonia, Letonia si Lituania care s-au dezvoltat si se afla si astazi sub influenta Germaniei, Poloniei si tarilor scandinave. Republicile din Asia Centrala: Uzbekistan, Kirghistan, Tadjikistan si Turkmenistan au devenit parte a imperiului mult mai târziu, iar colonizarea ruseasca a avut o influenta redusa. O pozitie speciala ocupa Kazahstanul, unde rusii detin o pondere de peste 40% din populatie. Cum vor evolua aceste state în raport cu Rusia? Exista un scenariu ca fiecare sa aiba propria moneda si sa evolueze cu totul independent de Rusia; ipoteza opusa este ca toate sa formeze un spatiu economic comun, un spatiu al rublei. Realist este un scenariu intermediar, în care unele dintre aceste tari vor forma o uniune economica împreuna cu Rusia, altele nu. De pilda, Bielorusia deja a alcatuit o uniune cu Rusia. Este foarte probabil sa se alature acestei uniuni si Kazahstanul, tara mare în care populatia ruseasca detine o pondere importanta. Ar fi, fara îndoiala, riscant sa se faca judecati sigure în privinta evolutiei fiecarui stat. În 1991 la Alma Ata s-a semnat un acord care vroia sa întemeieze un gen de Uniune Europeana a Estului, ceea ce numim Comunitatea Statelor Independente (CSI), dar aceasta Uniune a functionat modest. Cauzele sunt multiple. Fiecare dintre aceste tari are si o strategie proprie de evolutie si nu vede în mod pozitiv, din punct de vedere politic, un tip de subordonare fata de Moscova. În acelasi timp, legaturile economice si sursa de materii prime pe care o reprezinta Rusia constituie un îndemn spre integrare. Exista, deci, doua tendinte contrare în atitudinea acestor tari si numai timpul va hotarî care va fi învingatoare. În tot cazul, analistii spun ca un tratat de genul celui de la Alma Ata ar putea fi semnat între Rusia, Bielorusia, Kazahstan si Republicile din Asia Centrala, eventual cele transcaucaziene, cu exceptia Azerbaijanului. DE COMPLETAT DIN MATERIALUL ORIGINAL Al doilea stat din punct de vedere demografic din fostul spatiu al URSS (52 milioane de locuitori) si-a proclamat printre primele independenta. Din punct de vedere politic, Ucraina îsi doreste independenta, dar, în acelasi timp, ea are o acuta dependenta energetica fata de Rusia. Acesta este paradoxul în care se zbate Ucraina. O tara de dimensiunile Ucrainei cu pozitia sa geopolitica nu se poate desprinde de vechea legatura economica decât cu un efort financiar foarte mare pe care acum nu si-l poate în nici un fel permite. Pe fondul unei tranzitii complicate, în care reforma nu a fost condusa, potrivit specialistilor, foarte bine, Ucraina a ajuns sa aiba o datorie de zeci de miliarde de dolari fata de Rusia. Ecuatia geopolitica a Ucrainei este, poate, cea mai complexa dintre toate republicile unionale. Pledeaza pentru acest lucru existenta celor aproape zece milioane de rusi care traiesc în aceasta tara. Faptul ca Ucraina detine Crimeea, tinut rusesc, locuit în majoritate de rusi, facut cadou de catre Hrusciov în 1954 cu ocazia împlinirii a trei sute de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia. Iar cine detine Crimeea, detine o pozitie cheie la Marea Neagra. Mai presus de toate, aceste tari au un trecut comun de aproape 350 de ani care nu poate fi sters în câtiva ani. Cum spuneam, foarte importanta din punct de vedere geopolitic este pozitia Ucrainei care “ocupa” iesirea fostului imperiu spre Europa. De aceea, “transformarea ei dintr-o prelungire europeana a Rusiei într-o bariera a Rusiei spre Europa va fi foarte greu de acceptat de catre Moscova” (P. Dobrescu, “Nu este loc de utopie”, în volumul “Europa Centrala si de Est în ciclonul tranzitiei”). Dintre celelalte republici unionale o situatie ceva mai clara au republicile baltice. Sunt singurele care nu au aderat la CSI. Ele doresc sa restabileasca legaturile lor istorice: Estonia cu Finlanda, Letonia cu celelalte tari scandinave, Lituania cu Germania si Polonia. Ca suprafata ele sunt, fiecare, de marimea Austriei sau Ungariei, dar populatia este de 1,6 milioane (Estonia), 3,7 milioane (Lituania), 3,5 milioane (Letonia). Exista doua tipuri de probleme delicate în cazul acestor tari: ele exportau catre celelalte foste republici unionale cca. 50% din Produsul Intern Brut. Prin urmare, un interes economic foarte important le face sa mentina legaturile comerciale cu fostul spatiu sovietic. În acelasi timp, obiectivul politic declarat este sa diminueze aceste legaturi si sa intre în spatiul de influenta occidental. Din punct de vedere strategic, aceste tari sunt semnificative pentru Rusia, întrucât pe teritoriul lor trec rute comerciale foarte importante. În plus, porturile rusesti de la Baltica sunt înghetate pe timpul iernii. Desprinderea acestor state accentueaza situatia Rusiei de “înfundatura continentala”. Ne explicam astfel de ce Rusia se împotriveste tentativelor de integrare a acestor state în structurile occidentale. Ne explicam si de ce Occidentul a manifestat oarecare prudenta în încurajarea tendintelor de desprindere. Pozitia statelor din Caucaz prezinta de asemenea un real interes deoarece fiecare dintre ele întâmpina serioase dificultati în tentativa de a obtine independenta. Este semnificativa în acest sens situatia Georgiei. Georgia este o tara relativ mica, are o suprafata aproximativ egala cu cea a Irlandei pe care traiesc 5,5 milioane de locuitori. Cu o pauza de câtiva ani, imediat dupa primul razboi mondial, ea a fost de la începutul secolului al XIX-lea integrata Rusiei. Georgia se învecineaza cu Marea Neagra unde are doua porturi: Suhumi si Batumi. Pe de alta parte, valoarea pozitiei geopolitice a Georgiei a crescut datorita descoperirilor de resurse petrolifere în Marea Caspica, aceasta tara situându-se pe unul dintre drumurile pe care petrolul ar putea ajunge la Marea Neagra si de aici spre Europa. Pâna în 1990 avea un nivel de trai peste media republicilor unionale. Ea producea cele mai bune vinuri din fosta URSS si avea un export masiv întrucât fostul imperiu nu avea o productie proprie cât de cât îndestulatoare. În plus, gruzinii erau buni comercianti si ei erau particularii care aprovizionau piata Moscovei cu zarzavaturi (erau considerati un fel de “milionari socialisti”). De la acest nivel, în 1995 locuitorii capitalei - Tbilisi - nu aveau apa calda decât de doua ori pe saptamâna câte doua ore. Amintim acest lucru pentru a vedea cum simt, cum pot percepe oamenii obisnuiti premisele tranzitiei si cum se poate explica aparitia unor orientari nostalgice. Georgia s-a proclamat independenta în 1991, iar primul presedinte care a câstigat alegerile a fost Zviad Gamsakurdia. Din 1992 puterea a fost preluata de Eduard Sevardnadze, fostul ministru de externe al URSS. Se parea ca Georgia va deveni cu adevarat independenta. Numai ca pe teritoriul sau au izbucnit – la timp, am spune – miscari de independenta a unor provincii. Prima a fost cea initiata de Osetia de Sud. Osetinii, popor din Caucaz, traiesc în doua provincii: Osetia de Nord integrata Federatiei Ruse (600 mii de locuitori), si Osetia de Sud (100 mii de locuitori dintre care 65% osetini si 30% gruzini) care face parte din Georgia. Osetia de Sud îsi proclama independenta. Georgia declara neconstitutionalitatea hotarârii. Izbucneste un conflict militar care ia sfârsit doar în 1993, când Georgia adera la CSI, prilej cu care dobândeste sprijinul Moscovei în solutionarea conflictelor interne. În mai 1996, se semneaza Memorandumul ruso-gruzino-osetin cu privire la asigurarea securitatii si încrederii între parti. Cumva dupa acelasi scenariu are loc si conflictul din Abhazia - republica autonoma a Georgiei, situata pe litoralul Marii Negre (540 mii de locuitori dintre care 17% abhazi, 43% gruzini si 17% rusi) având capitala la Suhumi. Abhazia îsi declara independenta, Tbilisi nu recunoaste hotarârea, izbucneste conflictul armat, abhazii fiind sprijiniti de “voluntari” din Caucazul de Nord. Cert este ca la 14 mai 1994 a fost semnat la Moscova un acord de încetare a focului în zona conflictului georgiano-abhaz care prevede crearea unei zone de securitate unde sa fie dislocate forte de mentinere a pacii ale CSI. În 1996, Georgia si Abhazia au convenit “prelungirea mandatului trupelor ruse”. Deci, republicile unionale sunt supuse si unor presiuni de felul acesta din partea Moscovei. Si ele nu au de ales. Accepta medierea Moscovei, accepta trupe rusesti pentru a-si salva existenta statala. Pe de alta parte, exemplul dat arata cât de complicata este situatia nu numai în Caucaz, ci în mai toate republicile unionale. Fiecare republica are “pungi de populatie” de alta etnie care pot repede deveni masa de manevra. De aceea, problema independentei acestor republici fata de Rusia este foarte complicata si trebuie tratata cu mare prudenta si, am spune, cu întelegere. Armenia nu are iesire la mare sau la alte cai de comunicatie importante. Trei dintre cele patru tari cu care se învecineaza sunt islamice (Turcia, Azerbaijan si Iran), iar de Georgia este despartita de un munte traversat numai de o cale ferata care nu poate transporta mai mult de o patrime din comertul tarii. Pozitia sa este izbitor de asemanatoare cu cea a Nepalului sau Lesoto - deci fara acces direct la o cale de comunicatie importanta. De aceea, o buna relatie cu Moscova este principala solutie de supravietuire. Cea mai mare tara caucaziana - Azerbaidjanul (8 milioane locuitori) - a suferit mult în urma conflictului din Nagorno Karabah pentru ca a fost înfrânta de o tara mai mica (Armenia) si pentru ca a pierdut un important teritoriu. Regiunea Nagorno Karabah (Karabahul de munte) a fost o enclava în cadrul Azerbaijanului. Cei 190 de mii de locuitori ai sai erau în proportie de 80% armeni si 20% azeri. În 1920, congresul armenilor din Nagorno Karabah decide unirea acestei zone cu armenii. La interventia lui Stalin, acest teritoriu este cedat Azerbaidjanului. La sfârsitul deceniului al IX-lea au loc demonstratii ale armenilor din enclava în favoarea unirii cu Armenia. Se ajunge la conflict deschis. În primavara lui 1993 se declanseaza ofensiva etnicilor armeni în urma careia sunt deschise doua coridoare de legatura cu Armenia si este cucerit 10% din teritoriul azer. Cu un an mai târziu are loc un gen de reglementare, un acord semnat de partile implicate la Moscova. Azerbaidjanul este o tara vecina cu Iranul (de altfel pe teritoriul sau traiesc multi iranieni). Pe de alta parte, importanta acestui stat a crescut odata cu descoperirea rezervelor de petrol din Marea Caspica. Frustrat de victoria armeana, precum si de sprijinul sovietic implicit acordat Armeniei în timpul conflictului, Azerbaidjanul dezvolta legaturi vizibile cu Occidentul (mai ales cu SUA). De altfel, si tarile occidentale au tot interesul sa amplifice cooperarea cu Baku. De aceea traiectoria acestei tari va fi, fara îndoiala, ascendenta. Plina de necunoscute este si evolutia tarilor din Asia Centrala. Au înalte rate de crestere a populatiei si, în acelasi timp, sunt printre cele mai sarace republici ale fostului spatiu sovietic. Rolul lor clasic în vechea diviziune socialista a fost acela de a produce materii prime. Foarte important între aceste state este Uzbekistan. Cu o populatie de 24 de milioane si o suprafata mai mare decât a Germaniei si mai mica decât a Frantei, beneficiind de o conducere realista si hotarâta, Uzbekistanul a consemnat în ultimii ani ritmuri de crestere economica. El se detaseaza între cele patru tari. Dar aceste tari sufera doua tipuri de influente cu semnificatii geopolitice de netagaduit: influenta tarilor musulmane situate la sud - si influenta Chinei situata la vest. RELATIILE DINTRE NOUL STAT FEDERATIA RUSA SI ROMÂNIA Politica Federatiei Ruse se deosebeste radical de cea practicata în fosta URSS, deoarece are un sistem pluripartid, are chiar unele libertati democratice reale, între ele libertatea presei fiind cea mai distincta, iar uriasa masinarie militara sovietica, pe lânga fragmentarea ei în celelalte 14 republici ex-sovietice, sufera si este pe cale de dezagregare din cauza unei slabiciuni economice de durata, ce nu poate fi depasita înca multe decenii de acum încolo ( chiar daca la putere s-ar instala fortele neocomuniste ). Si politica noastra fata de Rusia a avut conotatii duplicitare ( iar din pacate aceasta nuanta persista si în prezent ). România a optat oficial în mod firesc pentru integrarea în NATO si Uniunea Europeana. Dar, din pacate nu a luat pe plan intern masurile necesare drastice, nepopulare de reforma, reclamate de aceasta cerere, iar în politica externa a mai continuat sa flirteze în diverse ocazii si cu Federatia Rusa. Momentul adevarului a venit însa rapid. Moscova a respins orice pretentii românesti de reabilitare istorica prin condamnarea pactului Ribentrop-Molotov în litera unui tratat politic de baza bilateral, ca si cererile legitime de despagubiri pentru tezaurul românesc depus în 1916 în Rusia. Basarabia a ramas “ marul discordiei “ în continuare în relatia cu Moscova, desi România nu mai are granita comuna cu Rusia. ( Ar fi fost totusi o greseala fatala daca în iunie 1992 România s-ar fi implicat activ nu numai cu sprijin logistic ci si cu forte umane de partea Chisinaului, fiindca am fi intrat în conflict nu cu secesionistii transnistreni, ci cu Armata a 14-a sovietica, devenita rusa prin bunul plac al Moscovei. Iar în privinta tratatului politic cu Rusia, desi era evident ca în conditiile de mai sus el nu-si mai are nici un rost ( orice tratat se încheie atunci când prin el se rezolva o problema divergenta ) totusi la Bucuresti, în virtutea inertiei, s-a mentinut parerea ca daca nu încheiem un asemenea tratat cu Rusia, atunci înseamna ca nu dorim relatii normale cu aceasta tara. Mai mult, se sustinea în unele birouri ca si prietenii nostri occidentalii ne-ar îndemna sa încheiem acest tratat fiindca altfel nu am îndeplini conditiile de a întra în NATO. În primul rând ca occidentalii ne spuneau din pura complezenta ca România ar trebui sa aiba relatii bune cu Moscova. Pe fond ei însa nici nu aveau de gând sa-si complice si mai mult relatia lor proprie cu o Rusie pe care doreau sa o aserveasca si nicidecum sa o întareasca, încurajând o legatura strânsa cu una din tarile mari din fostul lagar socialist asa cum era România. La NATO nu s-a pus niciodata semnul egalitatii între tratatele încheiate cu Ungaria si Ucraina si un eventual tratat de baza cu Rusia. Cu cele doua tari vecine erau de dorit raporturi normalizate în optica de viitor a NATO, dar cu Rusia, care nu mai avea frontiera comuna cu tara noastra un asemenea document, nu avea nici un rost, cu atât mai mult cu cât Rusia însasi, refuzând punctele de interes pentru partea româna, ea singura s-a retras si a blocat de fapt procesul negocierilor. În aprilie 1996 Primakov a dorit sa parafeze numai acel text al tratatului care continea o serie de clauze agreate de partea rusa, clauze care ne-ar fi complicat demersurile noastre pe lânga NATO. Primakov s-a aratat socat ( sau asa a vrut sa para ) când doar cu 24 de ore înainte de sosirea la Bucuresti, la reuniunea OCEMN, i s-a spus ca partea romana nu e pregatita de parafare. Sustinatorii tratatului aduc în discutie teoria ,, dependentei ,, economice a României de Rusia, care daca, chipurile s-ar supara, ne-ar închide gazele si conductele de titei. Este o teorie emanata de la propaganda moscovita. Adevarul este ca Rusia este dependenta de România si nu invers. Partea româna vireaza anual în bugetul Rusiei peste un miliard de dolari ( suma ce reprezinta diferenta între importul si exportul românesc în si din Rusia ). România plateste comercial cu bani grei aceste produse energetice ( din fericire plata se face prin intermediul unor firme occidentale si putem beneficia de preturile reale ale pietei, altfel partenerii comerciali rusi ne-ar percepe tarife cu mult peste pretul pietei ) si nu le primeste gratuit. Iar dupa cum se stie, singura sursa reala de venituri în valuta a Rusiei este exportul ei de produse energetice. De aceea ea nu are cum sa ne santajeze cu oprirea livrarilor atâta timp cât le achitam contravaloarea. De aceea se taraganeaza de ani de zile si rezolvarea unor probleme relativ simple. Aceste probleme treneaza înca din 1991-1992 si este putin probabil ca partea rusa va gasi vointa politica necesara sa le dea o rezolvare în sensul dorit de noi. Nici în domeniul politic nu aveam prea multe interese comune. Si nu e vorba numai de valul de emotionalitate pe care îl produce la Moscova insistenta României de a deveni membru NATO. ( Evghenii Primakov spunea cu nonsalanta la toate întâlnirile oficiale cu noi ca România are dreptul sa-si aleaga politica proprie, chiar si de aderare la NATO. Dar, în convorbirile intime cu partenerii occidentali, reprezentantii Moscovei nu se sfiiau sa le atraga atentia acestora ca sunt pe cale sa primeasca în alianta ,,un stat cu probleme,, si în plus ,,divizat,,. Iar daca interlocutorul uimit întreba cum este România ,,un stat divizat,, , atunci raspunsul venea prompt: dar Basarabia, Republica Moldova, pe care Bucurestiul le considera un ,,al doilea stat romanesc ?,, ). O inventariere a eventualelor interese politice ale Moscovei unde ar dori sprijinul României ne arata o lista extrem de saraca. Pâna de curând Moscova era gata sa ne ofere garantii de securitate proprii, daca renuntam la NATO si încheiem doar un document bilateral cu SUA, care sa ne dea un statut similar cu cel al Finlandei. Evident o oferta absolut neconvenabila partii române. A mai fost insistenta Moscovei sa o sprijinim sa devina membru plin al Comisiei Dunarii. Si aici însa România a devenit neinteresanta când Germania si-a oferit sprijinul. În esenta deci Rusia actuala nu mai poate fi o putere de care România sa se teama în mod bolnavicios asa cum s-a întâmplat pâna la disparitia URSS si nici un stat de al carui sprijin sa avem nevoie imperioasa. Ramâne desigur o mare putere, chiar daca e slabita economic si politic. De aceea se cuvine a fi tratata cu atentie, dar nu exagerata ci în functie de interese. Dar se impune însa imperios sa renuntam la orice atitudine duplicitara si sa scapam de complexul de inferioritate fata de Rusia, fiindca ea nu mai este din fericire ,, colosul vecin de la rasarit ,,ci numai o mare putere înglodata în greutati si datorii. În acelasi context se cuvine ca România sa sustina fara rezerve consolidarea independentei noilor state ex-sovietice, independenta pe care fosta metropola cauta sa o submineze pe toate caile. În acest spirit si prezenta activa a diplomatiei romanesti în capitalele marilor state ex-sovietice si în special în republicile caucaziene, este în deplina concordanta atât cu strategia NATO si Uniunii Europene cât si cu interesele nationale ale Romanei în aceasta zona geo-politica atât de importanta pentru viitor. |
| ||||