| ||||
|
Dupa desfasurarea revolutiilor anticomuniste din partea captivă a Europei produse în cursul anului 1989, statele care pornisera din 1957 pe drumul unificarii europene s-au aratat în mare masura nepregatite să-si asume din mers marile provocari politice si economice cu care s-au vazut brusc confruntate. În pofida deschiderii catre aderarea fostelor state satelite ale Moscovei, noua constructie a Uniunii Europene, fondată dupa 1992, a intrat într-o profundă criză de identitate si de evolutie, diferită fată de perioadele de inertie organizatională sau de impas economic din trecut. Nici ratificarea Tratatului de la Amsterdam, în urma îndelungatei Conferinte Interguvernamentale care urma să genereze un profil radical primenit si consolidat al noii Europe, nu a fost de natură să deblocheze —criza institutională cu care cei 15 n-au încetat să se confrunte. Totusi, au aparut semnele unei vointe politice a majoritatii actorilor importanti din cadrul UE, cu exceptia previzibilă a Marii Britanii. Extinderea Uniunii Europene la 27 de tari, prefigurata înca din anii 90, nu are precedent în privinta numarului de tari si nici a schimbarilor pe care le implica. Extinderea Uniunii Europene reprezinta deci o provocare atât pentru tarile membre UE, cât si pentru tarile candidate. 1. REPERE ISTORICE: Primii pasi în constructia europeană au avut loc în urmă cu aproape 50 de ani, o dată cu semnarea Tratatului de la Paris (1951) prin care s-a înfiintat Comunitatea Europeană a Carbunelui si a Otelului prin vointa comună a sase membri fondatori: Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda. Apoi, prin Tratatul de la Roma (1957), aceste sase tări au hotarât crearea Comunitatii Economice Europene (CEE) si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Au fost necesari 16 ani pentru a se realiza prima extindere a Comunitatii Economice Europene de la sase la noua membri (1973: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie), dupa care procesul de integrare s-a accelerat. Comunitatea Europeană a avut o evolutie dinamică, înregistrând unele schimbari si perfectionari la nivel organizatoric si institutional. Cele mai importante evenimente ale anilor 80 pentru integrarea vest-europeana le-au constituit extinderea de la 9 la 12 membrii si crearea Pietei Unice Europene. Desi prevazuta chiar prin Tratatul de la Roma, Piata Unică a fost impulsionata în mod deosebit de Jacques Delors începând din 1985, când acesta a devenit presedintele Comisiei Europene. La Summit-ul de la Luxemburg ce a avut loc la numai sase luni dupa initiativa lui Delors, în decembrie 1985, s-a adoptat Actul Unic European, intrat în vigoare în iunie 1987. Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut sub numele de Tratatul de la Maastricht a fost semnat la 7 februarie 1992 de ministrii Afacerilor Externe si de Finante ai celor 12 tări membre. Particularitatea acestei noi faze consta nu numai în modificarea conceptului de Comunitate Europeana în cel de Uniune Europeana, dar si în extinderea integrarii de la domeniul economic la cel monetar si politic. Obiectivele Uniunii stipulate în Tratat sunt: - promovarea progresului economic si social echilibrat si durabil, prin stabilirea unei uniuni economice si monetare, cu o monedă unică; - punerea în practică a unei politici externe si de securitate comune, cu definirea în timp a unei politici de aparare comună. Uniunea Europeană dispune de un cadru institutional unic, format din institutiile comunitare si Consiliul European; tratatul asupra Uniunii Europene abordeaza nu numai domeniile economic, monetar , politic, ci si cultura, învatamântul si socialul. Conceptul ...................................................................................................................................................... ...................................................................................................................................................... ...................................................................................................................................................... |
| ||||