| ||||
|
Pe parcursul acestei lucrari mi-am propus o trecere în revista a principalelor puncte de vedere ce sprijina pozitia actualului guvern american fata de implementarea National Missile Defense. Dupa o scurta definire a conceptului de aparare antiracheta si o succinta prezentare a ansamblului operational, înaintez spre analiza opinii, declaratii si date pentru a reflecta scena politica internationala contemporana în masura în care vizeaza problematica NMD. Interesul guvernului american fata de securizarea teritoriului sau împotriva unui atac cu rachete balistice dateaza înca din timpul administratiei Reagan când, la propunerea presedintelui, în anul 1983 se pun bazele a ceea ce va deveni mai târziu National Missile Defense. Initiativa de Aparare Strategica presupunea introducerea in spatiul extraatmosferic a unui sistem de aparare antiracheta (ce capatase in presa denumirea de „razboiul stelelor”) sprijinit din punct de vedere tehnic pe sisteme de arme cu energie dirijata – lasere de mare putere si instalatii capabile sa emita fascicule de particule . Din 1983 si pâna astazi NMD a suferit numeroase modificari încercându-se adaptarea sa la premisele politico-economice considerate a fi de actualitate la momentul respectiv. Conform planurilor actuale NMD se vrea a fi un sistem de aparare apt sa doboare rachete balistice aflate în zbor, in spatiul extraatmosferic, cu ajutorul unor proiectile de interceptie lansate de la sol. Primele semnale privind un atac cu rachete balistice împotriva SUA sunt emise de catre satelitii de detectie plasati pe o orbita geostationara la 36000 de km. deasupra ecuatorului. Satelitii vor detecta racheta înca din momentul lansarii, o vor monitoriza pe parcursul fazei de urcare, timp in care vor depista locul lansarii si vor furniza informatii cu privire la traiectoria proiectilului si a zonei de impact. ce motoarele de propulsie se opresc, alte sisteme de senzori vor prelua sarcina detectiei, monitorizarii si izolarii focoaselor de tintele false sau de alte reziduuri eliminate de proiectil. Acesti senzori reprezinta baza sistemului de aparare antiracheta si constau în radare în banda X (ansambluri de înalta rezolutie operationale în banda de 10 GHz ), versiuni îmbunatatite ale radarelor de detectie timpurie existente si un sistem de monitorizare a focoaselor pozitionat in spatiu. Datele furnizate de senzorii aflati în spatiul extraterestru sunt receptionate de centrul de comanda principal plasat în Muntele Cheyenne (Colorado) si de un centru de comanda secundar aflat în perimetrul bazei de lansare a interceptoarelor. Aici datele vor fi analizate în vederea aprecierii naturii amenintarii, izolarii focoasei de tintele false si determinarii momentului lansarii interceptoarelor. Odata lansate interceptoarele, centrul de comanda va continua analiza datelor furnizate de senzori si va transmite noi informatii interceptoarelor printr-un releu de comunicatii cunoscut sub numele de „In-flight Interceptor Comunications Sistem (IFICS). Tot aici, în cazul în care focoasele nu sunt distruse si, daca timpul permite se va autoriza lansarea unor receptoare aditionale. „Arma” sistemului de aparare antiracheta reprezinta o îmbinare între interceptor si o încarcatura explozibila extraatmosferica atasata în scopul detonarii focoasei. Interceptorul este o racheta in trei trepte folosita pentru a propulsa încarcatura exploziva spre punctul de interceptie. În conditiile în care programul de aparare antiracheta este proiectat sa acopere întreg teritoriul SUA cu ajutorul a cel mult doua baze de lansare este necesar ca interceptorul sa atinga o viteza foarte mare pentru a putea intra în coliziune cu focoasele in timp util – cca. 15 minute. Propulsoarele pot dezvolta o viteza de pâna la 7-8 km pe secunda (15700-17900 mile pe ora). Explozibilul va utiliza senzori infrarosii de detectie a caldurii si senzori de lumina pentru a localiza si ataca tinta. Dupa desprinderea de interceptor explozibilul va calatori prin spatiu pâna în momentul detectarii tintei, pe o raza de 1000 de km sau chiar mai mare. Utilizând mici rachete de ghidare explozibilul se va autodirectiona în vederea stabilirii cursului optim de coliziune. Daca centrul de control si comanda nu a reusit, cu ajutorul datelor furnizate de radarele de înalta rezolutie sa izoleze focoasele de tintele false, explozibilul va efectua operatiunea folosindu-se de proprii senzori, ulterior urmând a intra în coliziune cu tinta la o viteza de 15 km pe secunda (34 mile pe ora) anihilând focoasa si autodistrugându-se. Pentru a mari probabilitatea unei interceptari reusite vor fi lansate unul sau doua interceptoare pentru fiecare focoasa detectata. Daca timpul permite, centrul de control si comanda asteapta rezultatele interceptarii si daca este necesar va autoriza o noua lansare. Daca strategia „lanseaza-priveste-lanseaza, ” nu poate fi aplicata din lipsa de timp, centrul poate autoriza o singura lansare de patru sau cinci interceptoare NMD este un program prevazut a fi implementat în trei etape. Etapa I (Expanded Capability 1) presupune dezvoltarea capacitatii de aparare împotriva unui numar relativ ...................................................................................................................................................... ...................................................................................................................................................... ...................................................................................................................................................... |
| ||||