| ||||
|
Personaj de Bildungsroman, nefantastic al basmului, fiul de crai reprezintă un bun exemplar uman, prin faptul că defectele sale nu sunt nici mici si nici putine, iar calitătile mai mult decât suficiente pentru a face din el un viitor bun împărat. La început el este decât cel de-al treilea fiu al unui crai. Nu are nume pentru că nu are identitate. El se va individualiza mai târziu, odată cu întâlnirea cu Spânul. Tatăl, craiul, îl pune pe acelasi nivel cu fratii săi, fapt ce-l întristează pe mezin. Sprijinul si imboldul vin însă la timp, făcându-l să se ambitioneze. Se dovedeste a fi milostiv, chiar dacă putin impulsiv la început - se răsteste la cersetoare - si îi dă acesteia un ban. Sfânta (căci era Sfânta Duminică) îl învată să ceară de la tatăl său “calul, armele si hainele în care a fost el mire”. Caracterul vechi al acestor lucruri, sugereaza faptul că eroul trebuie să le “reactualizeze virtutile” (V. Lovinescu), deoarece ele se comportă ca un fel de talisman. Este îndrăznet la vorbă, în discutia cu tatăl, iar acesta din urmă îi permite să plece, dăndu-i (într-un mod simbolic) ceea ce el ceruse. De asemenea îl povatuieste să se ferească de omul Spân si de omul Ros. Acum, fiul de crai este nevinovat, nestiutor, necunoscând patima si păcatul, pentru că nu cunostea răul, reprezentat prin Spân. Un alt gest de impulsivitate este acela în care loveste calul slăbănog ce se repezise la jăratic. Însă acesta se va transforma într-un bun pedagog pentru fecior. Vasile Lovinescu spune că zborul calului are un sens religios, realizând o “cruce cosmică”. Se poate spune ca el are doua “viteze” : ca vântul si ca gândul. La pod, tatăl, îmbrăcat în urs, îi iese în cale încercănd să-l sperie. Dar feciorul se năpusteste asupra lui, fără frică, dovedindu-si curajul în luptă. Aici el se desparte de familie, de protectia oferită de tatăl său, si de lipsa de evenimente, podul fiind considerat un simbol al trecerii între doua lumi. Dă ascultare vorbelor tatălui său si încearcă să se ferească de pericole. Însa le ignoră când întalneste Spânul, si când acesta din urmă reuseste să-l impresioneze prin vorbe si laude. Se lasă păcălit si intră în fântână. Acum este momentul în care ajunge robul propriilor sale păcate, prin “întovărăsirea” cu răul. Este botezat Harap Alb. Harap este forma populară a cuvântului “arab”. Sensul popular este însă acela de “negru”. Tot acum se fixează si intervalul de timp al slujirii: “…si atâta vreme să ai a mă sluji, pănă când îi muri si îi învie.” De-a lungul drumului său feciorul este supus la două morti, ambele cauzate de Spân. Prima când îi este eliminată vechea identitate profană (episodul fântânii), dându-i-se numele de Harap Alb, iar a doua o moarte la propriu, când îi este retezat capul. Aceste morti ale lui Harap Alb pot fi privite ca ritualuri de purificare ti initiere, pentru că numai asa el se poate elibera de robie. Pe tot parcursul călătoriei sale el este supus la probe, care sunt, la rândul lor, tot ritualuri de initiere, prin care feciorul trece treptat de la profan la sacru. Drumul său nu este unul fizic, ci spiritual, de continuă perfectionare, dar si ireversibil: “Si cine apucă a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.” Prima probă este aducerea salătilor din Grădina Ursului. Se dovedeste a fi prudent si slab de înger, descuranjâdu-se încă de pe acum. El nu are puteri supranaturale, iar încercarea pare a fi imposibilă. Cu ajutorul Sfintei si al blănii de urs, el o îndeplineste însă. A doua probă, la care se descurajează de asemenea, constă în aducerea pietrelor cerbului. Ajutat de aceeasi Sfânta îndeplineste si acestă misiune. Vânarea cerbului face trecerea de la viata la moarte, de la profan la sacru, de la conditia obisnuită la suveranitate cum afirmă Eliade. Groapa este un spatiu regenarator pentru Harap Alb. Dobândirea cunostintelor si a experientiei este, în definitiv, tot “vina” Spânului. Răul are o funtie morală, pentru că prin el feciorul cunoaste lumea. Natura sa nobilă face din el un om de cuvănt, tinându-si promisiunea facută. Însă el stie că identitatea de Harap Alb este una falsă, pentru că este constrăns să joace rolul slugii Încă o dată îsi dovedeste milostenia fată de furnici si albine, dar si fată de monstrii pe care îi întalneste si pe care-i câstigă ca aliati. Acestia au un rol foarte important, deoarece îl ajută pe fecior în momente cruciale, câstigând bătăliile pentru el. Astfel, singurul merit al feciorului este sinceritatea prieteniei lui si însusirea morală ce compensează alte defecte. Totusi, când se desparte de monstrii, se arată rece: “Harap Alb le multămeste, s-apoi pleacă linistit.” Mezinul este personajul care suferă cel mai mult. Vorbele calului dau o explicatie la aceasta: “Ce gândesti? Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte… […] Vorba ceea: Moartea sa fizică îl eliberează de jurământ, recăstigâdu-si starea de puritate de la început. Acum el îsi înfrânge păcatul si ajunge împărat, care, pentru unele popoare, înseamnă perfectiunea. Putem însă să ne punem întrebarea dacă a existat într-adevăr un progres al feciorului. Ajuns la capătul maturizării sale, după ce reuseste să treacă de probele împăratului Ros, nu poate să se apere de gestul Spânului si este omorât. Încă o dată apare ajutorul, salvarea, din partea fetei de împărat. Fără aceste ajutoare, ce si unde ar fi fost feciorul? Si-ar fi recâstigat el adevărata identitate? |
| ||||