| ||||
|
Glosa scris cu dublu -s- īn italiana, germana, latina dar cu unul īn franceza a īnsemnat procedeul de a explica de obicei printr-un singur cuvīnt pe marginea unui text un pasaj obscur, o proportie sau un alt cuvīnt. De aici s-a ajuns la o poezie cu forma fixa care alaturi de sonet si rondel este cea mai pretentioasa dintre ele. Din punct de vedere compozitional Glossa se compune dintr-un numar de strofe egal cu numarul versurilor din prima strofa īn care se pune problematica poeziei, si ultima strofa care este o strofa concluzie si īn care sīnt reluate versurile primei strofe īn ordine inversa. Īncepīnd cu strofa a II-a fiecare strofa comenteaza cīte un vers din prima strofa care este reluat ca vers final al strofei ca o concluzie. Este o poezie cu caracter filosofic, o poezie gnomica exprimīnd adevaruri ale cunoasterii, ale moralului īntr-o forma poetica concentrata, sententioasa. Este publicat pentru prima data īn 1883 īngrijit de Titu Maiorescu, a fost definitivata īn 1882 dupa ce poetul o supune unor prefaceri succesive īncepīnd cu anul 1884 paralel cu Scrisorile si Luceafarul. Astfel s-au cristalizat trei tipuri de Glossa: doua cu cīte noua strofe si una cu zece strofe. Titu Maiorescu o prefera pe cea cu zece strofe pentru echilibrul si simetria desavīrsita a compozitiei. Glossa transpune liric principii filosofice cunoscuta īnca īn filosofia vechilor greci sau romani, cum sīnt Parmenide, Zenon, Seneca... Motivul lumii ca teatru este preluat de la Epictet si Marcus Aurelius dar motivul este prezent si īn literatura evului mediu la Ronsar si Shakespeare. La Eminescu, motivul este filtrat prin filosofia lui Schopenhauer. Un cugetator tradus īn limba romāna 1750 dupa un intermediar francez. Ideea lumii de teatru si conceptul Schopenhaurian al prezentului etern se regasesc si īn alte poezii Eminesciene ca Īmparat si Proletar si Luceafarul. Prima strofa a poeziei este strofa tema care pune problema; īntr-un prezent etern viata este un cerc strīmt īn care oamenii se īnvīrt, o zbatere fara rost pentru ca viata e dominata de egoism, minciuna, sete de putere, astfel ca singura solutie a omului superior fiind nepasarea, detasarea rece. O succesiune de propozitii principale redau spectacolul unic si monoton al vietii īn care frica si speranta nu-si au rostul. Substantivul -vreme- nearticulat exprima imaginea unei succesiuni monotone, egale a clipelor. Īncepīnd cu strofa a II-a fiecare vers din prima strofa este comentat. Raspunsul la chemarea si īndemnurile clipei este īncercarea de a fi imposibil sceptic, singura forma de aparare omeneasca. Imaginea trecerii ireversibile a timpului dīnd impresia unui proces apare īn versuri ca: multe trec pe dinainte, clipa ce se schimba pentru masca fericirii. La aceste se adauga subiectele propozitiilor exprimate prin pronume nehotarīte toate si pronume relative ce pentru a sublinia ideea de genialitate. Īndemnul din strofa a III-a este la luciditate: Recea cumpan-a gīndirii trebuie sa stea dreapta pentru a discerne binele de rau, pentru a descoperi masca fericirii ce o clipa tine poate. Cu ajutorul mintii al inteligentei numai reusesti sa-ti dai seama de adevarul ca toate-s vechi si noua toate. Īn strofa a patra apare ideea lumii ca teatru. Viata īntinde capcane, te momeste cu lucruri zgomotoase, cu miscari īnselatoare cu forme actoricesti de imprsionare joace unul si pe patru, si de plīnge, de se cearta. Reactia fiintei superioare este de retragere tu pe alaturi te strecoara, privitor ca la teatru pentru ca numai astfel vei putea alege ce e rau si ce e bine. De pe pozitia spectatorului neutru care īntelege timpul ca pe un prezent etern poetul analizeaza cu o ironie de mare profunzime viata contemporana. Odata introdus motivul lumii ca teatru prezent īnca din literatura si filosofia antica hindusa, apoi īn literatura medievala si preluat de Eminescu de la cugetatorul suedez, motivul va reveni si īn strofa a sasea si a opta constituinduse cu regula etica a neamestecului omului superior īn tumultul vietii īnselatoare producatoare de suferinta. Strofa a cincea valorifica ideea Schopenhauriana a prezentului etern idee pe care le regasim si īn alte creatii. Astfel constata poetul ca viitorul si trecutul sīnt a filei doua fete. Tot ce a fost ori o sa fie īn prezent le avem pe toate, dar acest prezent trebuie pastrat, meditat la zadarnicia luptei. Viata este o succesiune de scene īn esenta aceleasi alte masti aceiasi piesa/ alte guri aceeasi gama. De mii de ani lumea e vesela si trista amagita atīt de des de spectaculul lumii, de aceea nu spera si nu ai teama, deci se recomanda nepasarea si detasarea. Cu ultimul vers al strofei a sasea se deschide codul de reguli de conduita. Pe un ton satiric si sceptic se prezinta argumente convingatoare care sa determine starea de detasare, de discernere a raului de bine. Omul superior nu trebuie sa se prinda tovaras miseilor si natarailor pentru ca totul este trecator; stiindule masura acesta n-are ce cauta cu sfaturile lui. Se recomanda tacerea cīnd ceilalti vorbesc de rau de te ating sa feri īn laturi...Tu ramīi la toate rece. Ultima strofa īn sens invers versurile primei strofe, astfel īncīt codul de reguli e mult mai evident. Ultimul vers al primei strofe devine primul si capata valoare emblematica si rol de cuvīnt, de comportament īn societate. Din punct de vedere stilistic se remarca preferinta poetului pentru cuvintele din fondul lexical principial pentru formele populare pentru ca totul sa fie cīt mai accesibil. Poezia este construita pe antiteza rau-bine, trecut-viitor, vechi-nou, etern-efemer, toate avīnd drept scop sa reliefeze complicatiile vietii. |
| ||||