| ||||
|
Particularitati ale prozei fantastice la Mircea Eliade. I. Introducere: „Mircea Eliade este cel mai mare om de cultura, român, din veacul al XX-lea, - impunându-se, ca nici un alt carturar, în cultura universala. A mijlocit între Apusul si Rasaritul îndepartat, între civilizatia materiala si spirit, între cultura stiintifica si mit, între profanitate si sacralitate, între modern si primitiv, între religii si credinte tribale, între marile culturi si culturile populare, a mijlocit tot timpul între noi, românii – (cu protoistoria si cultura noastra folclorica, plina de simbolisme universale) si lumea cea mare a istoriei; ne-a preluat din minoratul nostru si ne-a înscris în carti ferecate de aur + ba chiar a visat de-a lungul unei jumatati de veac – ca tara noastra însasi sa fie mijlocitoarea, pivotul, spunea el, în jurul caruia sa se petreaca întâlnirea dintre cele doua lumi extreme, rasariteana si apuseana, care vor hotarî de sensul sau nonsensul planetei albastre“ – (Constantin Noica). Aparut înca din secolul trecut (în proza eminesciana si în unele nuvele ale lui Caragiale), fantasticul îsi are în Mircea Eliade pe „cel mai important scriitor fantastic în proza româneasca moderna” (Eugen Simion). Pe scurt, trasaturile prozei fantastice ar putea fi enumerate astfel: proza caracterizata de George Calinescu prin cuvintele Mircea Eliade este cea mai integrala si servila întrupare a gidismului în literatura noastra ; Eugen Simion – trairea autentica si spiritualizarea conflictelor ; proza cu o problematica de tip existentialist: eroi lucizi, problematici, nelinistiti, disponibili pentru toate experientele existentiale ; fantasticul este o revansa a vietii, a frumusetii ei inepuizabile (Sorin Alexandrescu), un fantastic de tip erudit, asemanator în acele privinte cu acela folosit de Ernst Jünger (Eugen Simion).Temele si motivele principale ale fantasticului lui M. Eliade ar fi miturile, relatia dintre sacru si profan, iesirea din timp, lumea ca spectacol, geografia sacra, misterul si magia. Caracterele specifice fantasticului în proza lui Eliade, trasaturile lui sunt: faptul ca este un fantastic de tip erudit – autorul facând apel la stiinta, istorie, psihianaliza, filozofie, si, în special, la mituri. Tema principala a fantasticului lui Mircea Eliade este relatia dintre sacru si profan, relatie profund fructificata în nuvela La Tiganci . Ietirea personajelor lui Mircea Eliade din profan se produce preponderent ca o ruptura de nivel, în urma carei rupturi, personajul se trezeste undeva, în viitor – cazul lui Iancu Gore din Douasprezece mii de capete de vite un negustor care, dupa bombardament iese din adapost într-un alt timp – la fel se întâmpla si lui Gavrilescu din La Tiganci si al altor personaje din nuvelistica fantastica a lui Eliade care intra, pe neasteptate, într-un univers paralel caracterizat prin alta masura a vremii. Vom întâlni, câteodata, oameni comuni care intra în situatii anormale, viata lor devenind un sir de probe initiatice. Singura data când vom întâlni in fantasticul eliadesc înspaimântatorul va fi in Domnisoara Christina, roman al carui subiect este construit pe tema unui posibil contact între oameni si strigoi, care tulbura. În cea mai mare parte, nuvelele scrise de Eliade dupa razboi apartin acestui gen – fantastic – concept care, în ciuda unor contributii teoretice remarcabile semnate de Roger Gaillois sau de Tzvetan Todorov, ramâne înca neclar. Pentru Gaillois, fantasticul este o agresiune care sfarâma stabilitatea lumii guvernate în aparenta de legi riguroase, imuabile, este o ruptura a ordinei necunoscute, o iruptie a inadmisibilului în sânul inalterabilei legalitati cotidiene. (Au coeur du fantastique, Paris, Gallimard, 1965). În cunoscuta Introducere în literatura fantastica, Tzvetan Todorov face o subtila analiza a functionarii fantasticului: Într-o lume care este evident a noastra, cea pe care o cunoastem, fara diavoli si silfide si fara vampiri, are loc un eveniment care nu poate fi explicat prin legile acestei lumi familiare. Cel care percepe evenimentul trebuie sa opteze pentru una dintre cele doua solutii posibile: ori este vorba de o înselaciune a simturilor, de un produs al imaginatiei, si atunci legile lumii ramân ceea ce sunt, ori evenimentul s-a petrecut într-adevar, face parte integranta din realitate, dar atunci realitatea este condusa de legi care ne sunt necunoscute. În mare, nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade se înscriu in formula propusa de Tzvetan Todorov, cu precizare ca, cititorul român, profund cunoscator al miturilor, al simbolismului religios, întelege fantasticul ca sacru ce se releva prin hierofanii - manifestari concrete. Publicata la Paris, în iunie 1959, nuvela a fost tiparita în România în revista Secolul 20, în septembrie 1967, si inclusa ulterior in volumul cu acelasi nume. Eliade a teoretizat existenta a doua realitati complementare în studiul Sacrul si profanul (1967), demonstrând existenta constanta a sacrului camuflat in profan, prezenta imposibil de explicat prin recursul la logica ratiunii, dar perfect inteligibila în zona particulara a gândirii mitice, relevabila prin semne si simboluri. Initierea înseamna a te acorda sufletului armonios al Marelui Suflet al Lumii. Nota Fa considerata de fizicienii si misticii orientali – nota dominanta a naturii explica de ce Gavrilescu este muzician. Trecerea lui sugereaza cu fiecare camera o alta etapa a vietii marcata de cele sapte portaluri, cele sapte chei: Dâna - pentru care trebuie cheia caritatii si iubirii nemuritoare. Gavrilescu vorbeste despre iubirea lui pentru Hildegard, ceea ce în Maiteyi înseamna declansarea iubirii sale pentru eroina. Shâla - care înseamna a avea cheia armoniei în cuvânt si actiune pentru a elimina Karma. În camera a doua Gavrilescu cânta la pian. Allan nu are cheia fiindca nu realizeaza aceasta identitate între gând, cuvânt si fapta. Kshânti – care înseamna dulcea rabdare, pe care nimic nu o poate tulbura. Gavrilescu nu are rabdare, Allan si Maitreyi nu au rabdare, de aceea rateaza drumul. Vairagya - care înseamna perceperea adevarului, indiferenta la placere si durere. O gasim în romanul Maitreyi prin Swami Madhvananda, pe care Allan îl cauta dar nu-l întelege. Vârya - este energia neîmblânzita ce-si deschide calea spre adevarul supranatural, iesirea din noroiul minciunilor terestre. Aceasta energie pare o a avea Maitreyi, poate si Gavrilescu, când pare a iesi în supranatural. Dhyâna - cheia care duce spre contemplarea eterna. Maitreyi îi spune lui Allan ca se vor vedea într-o reincarnare urmatoare. Prajnâ - cheia care face din om un sfânt, îl dumnezeieste. Naratiunea este organizata pe douasprezece secvente epice distincte: calatoria cu tramvaiul, convorbirea cu batrâna, întâlnirea cu cele trei fete, cautarea labirintica, o noua întâlnire cu batrâna, o alta calatorie cu tramvaiul, oprirea la locuinta doamnei Voitinovici, ultima calatorie cu tramvaiul, popas în fata propriei locuinte, discutia cu patronul cârciumii, întoarcerea cu trasura la tiganci si întâlnirea cu Hildegard. Divizarea actiunii în douasprezece segmente nu este întâmplatoare. În traditia culturala a tuturor popoarelor indo-europene, numarul doisprezece este numarul plenitudinii, simbolul unui ciclu încheiat, închis. Pe plan fictional, cele douasprezece episoade sugereaza existenta în timp a unei existente umane mediocre: Gavrilescu, profesorul de muzica, îsi retraieste, ca într-un vis, întreaga viata. El trece din real în ireal fara sa stie ca a parasit lumea comuna „de aici” pentru lumea vesnica „de dincolo”. Din aceasta perspectiva, scenariul compozitional reprezinta, cum s-a observat, faza unui itinerariu spiritual, calatoria dinspre viata spre moarte, dinspre profan spre sacru. Mircea Eliade creeaza doua universuri paralele, utilizând alte modalitati narative decât cele obisnuite. În primul segment narativ, semnele universului secund se contureaza din elementele realului. În conversatia din tramvai se ivesc, imperceptibil, câteva obsesii. Prima data casa tigancilor si apoi gradina. Amândoua fiind frumoase si enigmatice incita curiozitatea. Numele colonelului Lawrence reprezinta în structura de adâncime o metonimie pentru spiritul de aventura. Omul mediocru, printr-un proces inconstient de proiectare si identificare, viseaza perpetuu sa fie personal angrenat într-o actiune periculoasa si eroica. Nu întâmplator, Gavrilescu îsi motiveaza intrarea în casa enigmatica prin dorinta de a gasi si înfrunta aventura. Toate semnele exterioare - caldura apasatoare, istovirea si oboseala trupului, limbajul ambiguu duc spre aceeasi concluzie: moartea clinica a personajului începe la tiganci. Gavrilescu „stie” ca a uitat ceva, si spiritul pleaca în cautarea servietei cu partituri, într-un alt „real”, departat de cel ramas în urma. Si iarasi, nu întâmplator, revine cu birjarul la tiganci unde întâlneste umbra fetei de odinioara, Surprins, Gavrilescu nu sesizeaza ca în aceasta escala între viata si moarte Hildegard l-a asteptat pentru a fi împreuna în viata „de dincolo”, iar fata, nu mai putin mirata, sesizeaza confuzia nedisimulata a fostului iubit. În loc de concluzie, voi cita pe Eugen Simion: „ Exista mai multe nivele, mai multe axe stilistice în proza lui Eliade. Realul, imaginatia, fantasticul, miticul etc. sunt posibilitati ce se grupeaza în jurul unei teme fundamentale – relatia dintre sacru si profan – prozatorul ne ofera lectia spectacolului.” |
| ||||