| ||||
|
Caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu Stefan Gheorgidiu face parte din familia personajelor lui Camil, fiind si el un intelectual orgolios, interiorizat, un spirit lucid si absolutizant. Stefan Gheorgidiu aplica absolutul iuburii, cunoasterii oamenilor din jurul sau. Acestia nu corespund exigentelor sale si rezulta drame ale incompabilitatii între: el si Ela, el si societatea mondena, el si realitatea tragica a frontului. Traind o profunda drama a cunoasterii, Gheorgidiu descopera caracterul relativ al sentimentelor umane. El aspirase la o simbioza sentimentala, vazând în iubire un sentiment unic, irepetabil: Simteam ca femeia aceasta era a mea în exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile amândoi si vrem sa pierim la fel amândoi. Spirit lucid, inflexibil, personajul traieste profund drama incertitudinii (nesiguranta) (îl chinuie mai mult ca nu stie adevarul), a geloziei chinuitoare. Neputincios asista la tranformarea femeii iubite: dintr-o tânara sensibila, atragatoare, într-o femeie avida de ban, de lux si de distractii: Vedeam cum femeia mea se înstraina de zii si zii în toate preocuparile si admiratiile ei, de mine. Suflet hipersensibil, Gheorgidiu sufera din cauza schimbarii Elei, osciland dramatic între speranta, tandrete, dispret, chiar ura. Încearca sa se comporte la fel, chinuind-o pe Ela cu banuierile si reprosurile lui. Încearca si razbunari penibile ca de exemplu: o înlocuieste pe Ela cu alta femeie. În sfârsit crede într-o ultima iluzie: chemat de Ela el traieste frenezia viitoarei întâlniri la care descopera profund dezamagit ca sotia l-a chemat pentru a-si asigura viitorul printr-o donatie. Dupa discutiile cu colonelul la întoarcerea la front, Gheorgidiu traieste deziluzia toatala. Experienta dramatica a frontului, îi aduce adevarata vindecare sufleteasca. Suferinta personajului provine din faptul ca el este un inadaptat pe plan social si sentimental, din faptul ca se raporteaza mereu la o ierarhie spirituala si nu una sociala, bazata pe avere si bani, ca ceilati din jurul sau. Alaturi de drama intima, Gheorgidiu mai sufera si drama omului superior, dominat pe plan social de indivizi inferiori. Exigentele personajului sunt absolute, pentru ca în fond viata este alcâtuita dintr-o suma de mici compromisuri, care îi fac acceptabila. În fond personajul trece prin doua procese opuse: unul de mistificare, mai exact de automistificare si unul de demistificare. Din roman aflam numai varianta lui Gheoghidiu care este subiectiva. Elei nu i se ofera aceasta posibilitate. Si în acest roman exista tehnica perspectivista, desii în mai mica masura decât în Patul lui Procust. Astfel toate framântarile lui Gheoghidiu pot fi puse pe seama inclinatiei sale recunoscute spre exagerare. În ai doilea rand personajul este contradictoriu: pe de o parte îi cere femeii iubite inteligenta, pe de alta parte îl deranjeaza orice manifestare de îndependenta sau de maturitate, care devin incomode pentru orgoliul barbatului. Ignoranta fermecâtoare a femeii place barbatului: Asa o doream razbratind fermecâtor, lacoma pachetele de la bacamie. Barbatul îsi etaleaza superioritatea în lectia de filozofie. Idealul lui Gheoghidiu este egoist si acapator. Când Ela intervine într-o discutie de familie Gheoghidiu observa: …cu un fel fe maturitate care ma jignea oarecum. Intelctualul obsedat de lumea ideilor pretinde femeii o pasivitate de obiect de lux: As fii vrut-o mereu femenina, deasupra discutiilor aceea vulgare, plapânda si având nevoie sa fie ea protejata, nu sa intervina atât de energic, interesata. Ela din aceasta perspectiva ar trebuii sa dovedeasca supunere, dociditate continuând sa fie un spectacol minunat. Feminitatea ar însemna în aceasta varianta o poarta amorfa în mâinile barbatului. Din momentul în care se declanseaza criza sufleteasca, paginea se încarca de note negative privind transformarea fizica a femeii si lipsita de intelectualitate. În razboi Gheoghidiu participa la o experienta colectiva din dorinta de a nu se simtii inferior generatii sale: N-asi vrea sa exista pe lume o experienta definitiva de la care sa lipsesc. În razboi Gheoghidiu îsi reconstituie atitudinea fata de lume, fata de Ela, fata de sine însusi. Drama sa individuala i se pare minora comarativa cu drama colectiva. Pe front el descopera sentimentul solidalitatii umane în suferinta. Astfel referindu-se la prietenia cu Orsican, Gheoghidiu noteaza între noi e o prietenie definitiva, ca viata si ca moartea. Revenind de pe front, Gheoghidiu îl viziteaza la spital pe fostul sau camarad de lupta Nicolae Zamfir. Despartirea de Ela nu mai produce nici o suferinta: în ambele experiente (iubire si razboi) personajul traieste niste revelatii dureroase, descoperind contrastul dintre imaginile preexistente (teoretice) si propriile imagini rezultata din experienta directa. Drama razboiului nu e numai amenintarea continua a mortii, macelul si foamea, cât aceasta permanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict al eului sau care cunoaste altfel ceea ce cunoaste într-un anumit fel. La capatul acestor experiente, al unor dureroase clarificari interioare, Stefan Gheoghidiu nu este un învins, pentru ca revansa sa este în spirit. El adepasit niste experiente care l-au marcat profund, dar îsi pastreaza disponibilitatea pentru noi experinete. Drama sentimentala nu se rezolva în drama colectiva, ci se anuleaza. Prezentarea razboiului Partea a doua a romanului este un jurnal de front, scris din perspectiva participantului direct la prima conflagratie mondiala. Ca si în cazul iubirii si acum se confrunta doua imagini total diferite despre aceeasi realitate: prima cuprinzând ceea ce personajul cunostea înainte de la altii, când spera chiar într-o afirmare de sine, acoperita de glorie, de eroism; imaginea a doua rezulta din cunoasterea proprie, directa, personala prin care razboiul i se dezvaluie ca un fenomen tragic, absurd, irational, care aniliheaza personalitatea umana. Înca de la începutul romanului Gheoghidiu retine mistificarea adevarului de câtre oficialitati, de câtre gazete, si politicieni. Ajuns pe front el descopera o realitate tragica, total opusa limbajului bombastic, demagogic din presa si din parlament. Astfel fortificatiile de care s-a facut de atatea caz sunt ca si inexistente. Ordinele se contrazic; unii superiori dovedesc o nepricepere tactica incredibila. Lupta în sine nu are nimic eroic. Referindu-se la prezentarea razboiului, Gheoghidiu se detaseaza atât de idealizarea luptelor, cât si de exagerarea grozaviilor razboiului care falsifica adevarul: Cartile care exagereaza masacrele sunt tot atât de dusman ale adevarului, cât si cele care idealizeaza luptele. Discutia din tren cu Predescu dezvaluie mistificarea adevarului si lipsa de responsibilitate a oamenilor politici, care sustineau ca armata româna este capabila sa câstige razboiul fara tunuri, fara mitariere, fara cartuse numai prin moral. Contributia lui Camil în proza de razboi este remarcabila prin imaginea nefalsificata a razboiului lipsita de eroismul de parada, de orice exaltare nepotrivita. Gheoghidiu este preocupat nu atât de prezentarea luptelor, cât mai ales de surprinderea realitatii interioare, a starii sufletesti, a participantilor razboiului. Semnificative sunt în acest sens paginile care noteaza starea sufleteasca a lui Gheoghidiu înainte de a intra în lupta: este un moment al întrebarilor chinuitoare, al incertitudinii. Proximitatea mortii esentializeaza gândurile personajului: el nu mai are timp sa se gâdeasca la framântarile sale intime, pentru esential devine instinctul de supravietuire. El nu are timp nici pentru speculatii filozofice; este preocupat exclusiv de problema fundamentala a vietii si a mortii. Camil Petrescu surprinde depersonalizare individului (pierderea individualizarii) anonimarea lui în masa combardantilor confruntati cu mizeria, caosul, spaima de moarte. În aceste conditii personajul descopera valoarea prieteniei, a solidaritatii în suferinta cu ceilalti. Înstrainarea de familie, de femeia iubita sunt înlociute în partea doua printr-o adevarata terapie a întelegerii si apropierii umane: Asi devasta un muzeu, asi jefui o biserica, pentru cei pe care-i vad cu ochii lor frumosi si credinciosi de châini osânditi lânga mine.;…caci oamenii acestia, convoi cu mine, camarazii mei, sunt singurul spirit acum pe lume, pentru mine si orice gest a lor ma înduioseaza ca gestrurile unui copil drag.- Suntem morti de foame si de sete. - Vreau sa provoc admiratia sfioasa a camarazilor, singurii care exista acum real pentru mine, caci tot restul lumii e numai teoretic. Cel mai semnificativ capitol pentru prezentarea razboiului este Neacoperit pamântul lui Dumnezeu. Capitolul cuprinde trei momente esentiale: discutia dintre ofiterii înaintea luptei; al doilea moment prezinta retragerea armatei din fata inamicului, si este realizat vizual si auditiv; al treilea moment surprinde imaginea unui om care merge înca dupa ce i s-a retezat capul. Camil Petrescu reuseste sa foloseasca un limbaj plastic, pentru a fixa ecoul interior puternic al fenomenului exterior: Ne prabusim… Nervii plesnesc, pamântul si cercul se despica, sufletul a iesit din trup ca sa revina imediat, ca sa vedem ca am scapat…deasupra ta întaia explozie îti sparge urechile, te nauceste, a doua te acopera de pamânt… animalic oamenii se strângunii langa altii…nu mai e nimic omenesc în noi… Gheoghidiu este preocupat de ecoul interior pe planul constientei. El îmbina notatia rapida de jurnal cu introspectia, dar de data aceasta ea este mult mai redusa decât în prima parte. Din aceste pagine se desprinde idea ca razboiul este drama personalitatii. În acest sens paginile redau tramatismul moaral al soldatului, pe care nu-l ajuta nici lozincile din presa, nici discursurile parlamentarilor: La orice atac nu se pornea cu discursuri, soldatii nu chinuiau de bucurie când primeau ordin de lupta. Si pe front Gheoghidiu ramâne intelectualul lucid si sensibil, strain de demagogia patriotarda a politicienilor. El nu ramâne un simplu observator, ci traieste intens o experienta asumata (acceptata) si consumata total. Si în aceasta parte constiinta personajului este interogativa. Daca în prima parte întrebarile obsedante vizau aflarea adevarului, daca Ela înseala sau nu, în partea a doua întrebarile se refera la razboi ca experienta adevarata, la absurditatea suferintei si a mortii la posibilitatea supravietuirii. Descrierea luptei propriu zise se realizeaza printr-o aglomerare de verbe, prin imagini vizuale, prin folosirea timpului prezent si a persoanei întai: nervii plesnesc, sufletele rupte, coborâm speriati, împrastiatii, nu îndraznim sa dezlipim obrazul de pamânt, ne aruncam jos. Introspectia: nu pot gândii nimic; creierul parca mi s-a zemuit (strors), nervii de atâta încordare s-au rupt ca niste sfori putrede; numai îmi dau seama daca oamenii au obrazurile murdare de pamânt, sau de funingime… Romancierul trece de la persoana întâi plural, al colectivitatii, notatia interioara, la persoana întâi singular. Sentimentul dominat este cel de groaza. Oamenii evoluieaza de la depersonalizare pâna la animalitate. Imaginea este apocaliptica. Sentimentele sunt de groaza, de lasitate sau de solidalitate. Frazele sunt alcâtuite din propozitii scurte, principale. Imagini auditive: trasnete de obuze prabusesc; exploziile se succed; suierand groaznice ca ceva sarpe de fier; exploziile ca prabusiri de locomotive îmi înfig cu lovituri de baros cuie în timane si cutite în maduva spinarii; o explozie de obuze e ca o ciocnire de trenuri. Drama lui Gheoghidiu se consuma pe fundalul unui societati mediocre, animata de scopuri meschine (necinstite). Romancierul realizeaza imaginea de ansablu unei societati dominate de instinctul de parvenire. În prezentarea acestui societati romancierul face concesii metodelor clasice, traditionale: întâlnim adevarate personaje caracter - batrânul avar Tache, afaceristul si politicianul Nae Gheoghidiu, milionarul analfabet Vaisile Lumânaru, mondenul Grigoriade. Nae este tipul afaceristului în stare de orice, pentru a-si marii veniturile. Lipsit de orice moral vinde arama nemtilor, cu care tara va intra în razboi. Abil politician este în relatii bune si cu guvernul si cu opozitie. Stie sa faca avare, sa faca bani, manifestând un dispret profund pentru cultura: Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant, ala al dumitale, si cu Schopenhauer nu faci în afaceri nici o brânza. Eu sunt mai destept de ei când e vorba de parale. |
| ||||