| ||||
|
Ca la toți mari poeți romantici, dragostea și natura sunt teme permanenete în creația lui Eminescu. Natura este un cadru fizic pentru toate gesturile poetului, de la atitudinea meditativă filosofică la cea erotică. Infatisarea ei se constitue pe două dimensiuni esențiale: una terestră, celalta cosmică, aflate de cele mai multe ori în interferență. Mihai Eminescu e în primul rînd un tulburător al spațiului cosmic, fie în mari proiecții ale genezei sau stingerii universale (Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Luceafărul), fie prin mulțimea elementelor cosmice (stele, soare, lună, cer, luceferi) care impregnează parcă întreaga operă. Pe de altă parte este un cîntăreț frenetic al naturii terestre în veșnica rotire a anotimpurilor. Este o natură cu un contur precis geologic și ..floral.., sălbatică și deopotrivă familiară, mitică prin aspectele ei parapsihice și luxuriante; umană, caldă, intimă, ocrotitoare prin componentele ei sufletești. Dragostea, poate mai mult ca la alți poeți, se află într-o permanentă consonanță cu natură. Natura este o stare de suflet, în sensul că înfățișarea ei, e dictată de un sentiment. Acolo unde dragostea apare ca un vis frumos de fericire (Dorința, Lacul, Floare-albastră, Lasă-ți lumea ..., etc.) cadrul fizic este al unei naturi încîntătoare, de basm: vara e în toi, ierburile au frageziune, sunetele și culorile se armonizeaza. Cînd dragestea sa stins, sentimentului de dezamăgire îi corespunde o natură, sumar ..veleitată.., cu plopi stingheri, cu cetuiri, brume și ploi, cu întinderi ..borede.., albe, nemiscate și reci (de cîte ori iubita..., Pe lângă plopii fără soț, De ce nu-mi vii, Din valurile vremii, Sonete etc. ). Relația această, specifică poeziei eminesciene, este de factură romantică dar ea are (prin obsesia codrului ocrotitor, a naturii primitoare) și rădăcini în folclorul românesc. DORINȚA. Poezia apare în numărul din 1 sept. 1876 al Convorbirilor literare. Din variante, deducem că poetul o concepuse inițial ca pe o scrisoare de dragoste, adresată iubitei și semnată cu inițiala E. Elemente de epistolă pastrează și textul definitiv, și, în primul rînd, folosirea persoanei a II-a, a adresării directe în toată poezia. Fata de primele variante, această, ultimă este mult mai concentrată. O specie, e un mic poem păstoral, în genul idilei clasice, complicat în spirit romantic prin intensitatea visului de dragoste. Poetul aspiră spre o iubire implinită, proiectînd pe fundalul unei naturi feerice o poveste de dragoste ideală, în care gesturile se implinesc într-un ritual al înțelegerii și al armonicii depline. Nimic nu-i tulbură pe îngrăgostiți, nici o convenție nu-i indepărtează, dragostea lor e mută, reprefăcută și inscentă, e un foc de inițiere solemn. În Dorința, dragostea nu e realiatate, ci aspiratie spre împlinire prin iubire. În visul secret al omului, vrea să spună Eminescu, Iubirea ideală este în totdeauna a bărbatului și a femeii parînd alături, fericiti, prin gradină mirifică al universului, ca perechea mitică (Adam și Eva). Compozițional, poezia are o structură lirică, fiind o succesiune de cinci tablouri corespunzătoare fiecărei strofe, mai putin ultimul tablou care cumulează ultimele două strofe. Fiecare strofă fixează o secvență dintr-o idilă cu ceremonial stereotip (care apare și în alte poezii eminesciene), alcătuit din același lanț de fapte erotice. 1. - O chemare în cadru. În strofa întîi, imaginea codrului se constitue doar din trei elemente: izvorul care tremură pe prund (personificare), prispa cea de brazde (metafora), crengi plecate o ascund (metonimie cu epitet metaforizat). Ele sunt suficiente pentru a sugera infățișarea feerica a cadrului fizic. 2. - O imagine a asteptării. 3. - Asta a intituirii pe care le realizează cu ajutorul unei mite de verbe (să alergi, să cazi, să desprind, să ridic) care ..înaintează.. puternic mișcarea, dar o și individualizează cu unități stereotipe ușor de observat și în strofele următoare - care creează treptat impresia că se ..recompune.. un ritual al intimității: Și în brațele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi, / Să-ți desprind din creștet valul, / Să-l ridic de pe obraz.. 4. - Jocul gesturilor de ..tandrețe..: Pe genunchii mei șade-vei, / Vom fi singuri - singurei, / Iar în păr, înfiorate, / Or să-ți cadă flori de tei. / / Fruntea albă-n părul galbăn / Pe-al meu braț încet s-o culci, / Lăsînd pradă gurii mele / Ale tale buze dulci... 5. - În final somnul și visul în acord cu mișcarea naturii. Fata de prima stofă în care era prezentat cadrul fizic, în ultimele două strofe, imaginea se completează cu alte detalii (cîntul șinguraticelor izvoare, blînda batere de vînt, armonia codrului bătut de gînduri, căderea floarelor de tei), care conferă naturii o notă umană, meditativă. Această interferență de planuri, omnatura, ne îngăduie să descoperim ideea poetului, substractul filosofic al imaginii sale. Codrul bătut de gînduri (personificare cu valoare metaforică) pare o ființa ce a ajuns să reflecteze asupra semnificației povestii de iubire pe care o tăinuiește: perechea izolată în spațiul lui ocrotitor este un simbol mitic al perpetuării vieții. Fuziunea omnatură, pentru care pledează Eminescu în toate poeziile lui de dragoste este o modalitate de a nega totalitatea omului ca ținta trecatoare, natura este vesnică și, aspirind prin contemplație la o contopire organică cu ea, omul caută o cale de acces spre eternitate. Ritmul trohaic și măsura de 7-8 silabe ca în doina populară, versurile cu o singura pereche de rime care sunt percepute în actul rostirii ca ..distihuri.. ample ( de 15 silabe ) diferențiază această poezie de tonalitatea poeziei populare. |
| ||||