| ||||
|
Încadrarea în evolutia literaturii române Publicata în primul numar al Daciei literare, nuvela Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi vine perfect în întâmpinarea programului revistei, cel putin în doua puncte ale acestuia – cel referitor la promovarea unei literaturi originale si cel care recomanda subiecte autohtone de inspiratie.Materialul este preluat din „cronice batrâne” (Mihai Eminescu), mai precis din cronica lui Grigore Ureche, si, pentru episodul omorârii lui Motoc, din Miron Costin (de unde prelucreaza scena uciderii lui Batiste Veveli). Aceasta nu înseamna însa copiere servila sau subordonare fata de conceptia autorilor prelucrati. Pentru Negruzzi, literatura nu trebuie sa fie conforma cu realitatea (si aceasta mediata, cum e cazul cronicilor), ci cu propria sa viziune asupra acesteia, care e o viziune romantica. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artistic si mai putin ale adevarului istoric.Cercetarile recente pun în lumina faptul ca Lapusneanu nici nu a fost un domn atât de crud; în realitate nici nu a omorât 47 de boieri si ca mai aspra era sotia sa. Vinovat de aceasta deformare este însa cronicarul Ureche. Important însa este, ca pornind de la sumare date istorice, Negruzzi – prin talentul si imaginatia sa – a reusit sa creeze o fictiune credibila. Avem în Alexandru Lapusneanul prima proza istorica într-adevar reusita din literatura noastra, si anume una care a stabilit pentru multa vreme standardele genului, o culme neîntrecuta pâna în prezent. Tema operei Tema nuvelei este istorica – perioada medievala moldoveana (perioada în care luptele pentru domnie duc la saracie), politica de îngradire a marii boierimi de catre domnitor si ilustreaza evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanu (1564-1569). Subiectul operei Subiectul urmeaza o desfasurare ascendenta si o clasica evolutie a momentelor. Expozitiunea: Alexandru Lapusneanu revine în Moldova cu scopul de a-si relua scaunul domnesc, dupa ce, cu eforturi îndelungate, izbutise sa-l alunge „pre rapitorul” Stefan Tomsa, care-i urmase la domnie. Lapusneanu fusese înlaturat de pe tron din cauza tradarii unor boieri, aceiasi care acum îl întâmpina aproape de granita: vornicul Motoc, postelnicul Veverita, spatarul Spancioc si Stroici. Acestia vor sa-l convinga sa renunte la tron, deoarece „norodul nu te vrea, nici te iubeste”. Intriga: Mânios, cu ochii scânteind „ca un fulger”, Alexandru Lapusneanu este hotarât sa se instaleze pe tronul Moldovei raspunzând boierilor cu fermitate: „Daca voi nu ma vreti, eu va vreu […] si daca voi nu ma iubiti, eu va iubesc pre voi […] Sa ma întorc? Mai degraba-si întoarce Dunarea cursul îndarapt”. Desfasurarea actiunii: Speriat de amenintarile lui Lapusneanu, Motoc cade în genunchi si-l roaga sa nu-i pedepseasca dupa faradelegile lor, dar acesta le promite sa-i crute, ba mai mult, îi fagaduieste ca „sabia mea nu se va mânji în sângele tau”. Dupa fuga lui Tomsa, Lapusneanu se aseaza pe tronul Moldovei si trece la pedepsirea aspra a boierilor, le ia averile, iar „la cea mai mica greseala dregatoreasca, la cea mai mica plângere […], capul vinovatului se spânzura în poarta curtii […] si nu apuca sa putrezeasca, când alt cap îi lua locul”. Doamna Ruxanda, sotia lui Lapusneanu si fiica „bunului Petru Rares”, înspaimântata de cruzimile si crimele înfaptuite de sotul sau, îl roaga sa nu mai verse sânge si sa înceteze cu omorurile, impresionata fiind de cuvintele vaduvei unui boier ucis, care o amenintase „Ai sa dai sama, doamna!”. Zâmbind, Alexandru-voda îi promite „un leac de frica”. Punctul culminant: Alexandru Lapusneanu „facuse de stire tuturor boierilor” sa participe împreuna la slujba de la Mitropolie, dupa care erau cu totii invitati „sa prânzeasca la curte”, cu scopul de a împaca pe domnitor cu boierii. Ca niciodata, în ziua aceea Lapusneanu vine la biserica îmbracat „cu toata pompa domneasca” si, dupa ce a ascultat cu smerenie slujba, „s-a închinat pe la icoane […], a sarutat moastele sfântului”, rosteste un discurs emotionant în finalul caruia îsi cere tuturor iertare pentru ca a varsat „sângele multora”. Boierii sosesc la ospat însotiti fiecare de câte doua-trei slugi, „adunându-se boierii, 47 la numar”. Spre sfârsitul ospatului, la semnul domnitorului, „toti slujitorii de pe la spatele boierilor” scot jungherele si-i omoara pe toti boierii. Lapusneanu pune apoi sa se reteze capetele celor ucisi, dupa care le aseza în mijlocul mesei, „puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt si pe a celor mai mari deasupra, dupa neam si dupa ranguri, pâna ce facu o piramida de patruzeci si sapte capatâne, vârful careia se încheia prin capul unui logofat mare”. Când termina, o cheama pe domnita Ruxanda sa-i dea leacul de frica, promis, care lesina la vederea acestei grozavii spre dezamagirea domnitorului: „Femeia tot femeie […], în loc sa se bucure, ea se sperie”. În acest timp, putinii slujitori aflati în curte, care scapasera cu viata, „dasa larma pe la casele boierilor”, asa ca o multime „de norod, tot orasul” venise la portile curtii domnesti. Lapusneanu, înstiintat de venirea norodului, trimise pe armas sa-i întrebe „ce vor si ce cer” si-si exprima fata de Motoc pornirea de „a da cu tunurile în prostimea aceea”. Motoc este de acord, deoarece daca au murit atâtia boieri, „nu-i vro paguba c-or muri câteva sute de mojici”. Întrebata ce vrea, „prostimea ramasa cu gura cascata”, deoarece ei venisera fara un scop anume, ci se luasera unii dupa altii, ca si acum când începura sa-si strige nemultumirile: „Sa se micsoreze dajdiile! […] Sa nu ne mai jafuiasca! […] Am ramas saraci! N-avem bani! Ne i-au luat toti Motoc!”. Si brusc, toti ca unul, strigau „Capul lui Motoc vrem!”. Profitând de aceasta situatie, Lapusneanu îl da pe Motoc multimii, care se repezi asupra lui ca o „idra cu multe capete […] si într-o clipala îl facu bucati”, pedepsind astfel un boier tradator, fara ca sabia lui sa se fi mânjit de sânge, asa cum îi promisese. Deznodamântul: Timp de patru ani Lapusneanu îsi respecta promisiunea facuta Doamnei Ruxanda si nu mai ucide nici un boier, dar nascoceste tot felul de schingiuiri: „scotea ochi, taia mâni, ciuntea si seca pe care avea prepus”. Era totusi nelinistit pentru ca nu pedepsise pe Spancioc si Stroici, pe care nu reusise sa-i gaseasca, simtindu-se mereu în pericol de a fi tradat de acestia. Se muta în cetatea Hotinului, unde se îmbolnaveste „de lingoare” si, „în delirul frigurilor”, îl mustra constiinta pentru toate cruzimile înfaptuite, îl cheama la el pe mitropolitul Teofan, caruia-i cere sa-l calugareasca. Trezindu-se din starea de inconstienta si vazându-se îmbracat în rasa de calugar, Lapusneanu se enerveaza foarte rau, îsi pierde complet controlul si-i ameninta cu moartea pe toti, inclusiv pe sotia si fiul sau: „M-ati popit voi, dar de ma voi îndrepta, pre multi am sa popesc si eu”. Îngrozita de amenintarile lui Lapusneanu, Doamna Ruxanda accepta sfatul lui Spancioc de a-i pune sotului ei otrava-n bautura. Scena otravirii este cutremuratoare, Negruzzi descriind în detaliu chinurile îngrozitoare ale domnitorului care „se zvârcolea în spasmele agoniei: spume facea la gura, dintii îi scrâsneau, si ochii sai sângerati se holbasera”, pâna când, în sfârsit, „îsi dete duhul în mânile calailor sai”. A fost înmormântat la manastirea Slatina, unde „se vede si astazi portretul lui si a familiei sale”. Conflictul operei Seria de opozitii ce defineste personajele nuvelei Alexandru Lapusneanul, organizeaza decisiv materialul epic si defineste coerenta viziunii artistice asupra unui subiect istoric. Conflictul nuvelei este imprimat de lumea pe care Negruzzi o cunoaste din cronici sau din viata imediata. Natura conflictului este de esenta psihologica si sociala. Conflictul psihologic vizeaza cele doua aspecte ale personajului: Lapusneanu cel care a fost alungat de la domnie si aspira la ordine si dreptate si Lapusneanu cel care traieste patima razbunarii: „Cu averile voastre” fata de momentul final când ameninta cu moartea fiului sau: „Iar pe cateaua asta […] împreuna cu tâncul ei”. Conflictul social priveste relatia antitetica dintre Lapusneanu si boieri, pe de o parte, pe de alta parte Lapusneanu – Doamna Ruxanda. În cadrul conflictului cu boierii se individualizeaza înfruntarile cu: Motoc, apoi grupul Spancioc-Stroici. Conflictele sunt aranjate într-o succesiune care sugereaza o compozitie muzicala în care alterneaza ritmurile (tempourile). Conflictul Lapusneanu – boieri este foarte alert ca urmare a prezentarii lui cu ajutorul naratiunii si dialogului; conflictul Lapusneanu – Doamna Ruxanda este mai lent, data fiind utilizarea descrierii pentru nuantarea naratiunii. De la un capitol la altul alterneaza conflictele si tempourile ca într-o compozitie armonizata clasic. Reîntors în tara pentru o a doua domnie, Alexandru Lapusneanu îsi manifesta, chiar de la bun început, vointa de a stapâni autoritar, strângând frâiele puterii în propriile mâini. Replicile sale fata de „întâmpinarea” boierilor anunta un prim conflict: între vointa domnitorului, dorinta sa de a fi un suveran absolut, cu puteri depline asupra celor pe care îi cârmuieste si punctul de vedere al boierilor, ce îsi doresc un domn pe care ei însisi sa-l ridice pe tron pentru ca apoi sa guverneze sub numele acestuia. Schimburile de replici mai sus mentionate, precum si scurta prezentare „istorica” a vocii sugereaza preexistenta acestui conflict, datând cel putin de la sfârsitul primei domnii a lui Alexandru Lapusneanu. Cel ce fusese cândva „stolnicul Petre” avusese manifestari mai putin despotice la suirea pe tron. Atitudinea sa îngaduitoare încuraja o vesnic pusa pe intrigi boierime care, nepedepsita, îl alungase de la domnie pe Alexandru Lapusneanu. Vechi juraminte de razbunare par a-l fi legat pe domnitor de vornicul Motoc, boier puternic, influent si ascultat de gâlcevitoarea boierime de tara. Lapusneanu îsi exprima, chiar din prima scena, vointa de a-l pastra în viata pe Motoc atât timp cât îi este „trebuitor” si, mai ales, pentru a-l „usura” pe domn de „blestemurile norodului”. Celor ce-i spun ca nu este dorit în tara, Lapusneanu le da replica memorabila: „Daca voi nu ma vreti, eu va vreu…”, expresie a hotarârii de a se impune prin forta acolo unde bunele intentii dadusera gres. La replica lui Lapusneanu, în care îsi face cunoscuta dorinta de mântuire a tarii, Motoc anunta începutul luptei. Negruzzi urmareste si accentueaza manifestarile lui Lapusneanu, ce tradeaza o psihologie aparte, asa cum a dorit si Negruzzi sa se înteleaga. De fapt, el nu are nimic patologic în manifestarile sale. Politica de forta a voievodului se manifesta prin acte abuzive (confiscarea averilor) si prin acte de cruzime, care au darul de a o înspaimânta pe Doamna Ruxanda, urmarita de cuvintele-blestem „O sa dai sama, Doamna!”. Cu umorul negru ce-i caracterizeaza interventiile, Alexandru Lapusneanu îi promite Doamnei un „leac de frica”. Prefacându-se a se împaca – crestineste – cu boierii potrivnici, Lapusneanu jura strâmb, însala, se preface pentru a-i atrage pe cei ce erau floarea boierimii la un ospat. Acesta se dovedeste a fi o cursa. Veselia ospatului se preschimba în varsare de sânge. Jubilând sadic, Lapusneanu îi ofera Doamnei promisul „leac de frica”: o piramida de capete asezate dupa rangul, faima, averea celor ucisi. Doar doi tineri boieri scapa de macel – Spancioc si Stroici, care reusesc sa fuga peste apele Nistrului, nu înainte de a lansa o promisiune a razbunarii catre urmaritori: „Spuneti celui ce v-au trimis […] ca ne vom vedea pân-a nu muri!”. Motoc va fi oferit prada furiei multimii, confirmând astfel rolul de „tap ispasitor” pe care i-l nimerise Lapusneanu la întoarcerea în tara. Devorat de suspiciune, slabit de boala, Lapusneanu se retrage la manastire. Delirând, prada febrei, încearca sa-l induca înca o data în eroare pe Dumnezeu (dupa juramântul strâmb), prin dorinta – exprimata – de a se calugari. Revenindu-si însa în simtiri si trezindu-se în straie de calugar, voievodul redevine acelasi Alexandru Lapusneanu, care ameninta ca „de ma voi îndrepta, pre multi am sa popesc si eu!”. Patima puterii îl orbeste în asemenea masura pe Lapusneanu încât este gata sa-si ucida propriul fiu la gândul ca acesta i-ar putea lua scaunul domniei. În fata acestei amenintari, Doamna Ruxanda îi duce voievodului paharul cu otrava pregatit de Spancioc si Stroici. Lapusneanu, consecvent siesi, se stinge fara urma de regret pentru cele savârsite, sub privirile, la fel de necrutatoare, ale celor doi tineri boieri. Conflictul puternic între Lapusneanu si boieri cunoaste nu numai o rezolvare în deznodamântul capitolului IV, dar si în propriul punct culminant în capitolul III, în momentul uciderii celor 47 de boieri. Totusi, dupa acest moment tensiunea psihica se decompenseaza prin acalmia evenimentului din începutul capitolului IV si prin utilizarea descrierii. În afara de conflictul central, dintre voievod si boierii intriganti din jurul lui Motoc – conflict aparent „solutionat” prin piramida de capete si linsajul vornicului – exista si alte doua conflicte, la fel de importante în economia nuvelei. Astfel, este conflictul ce-l opune pe Lapusneanu Doamnei Ruxanda. Cele doua personaje, ale caror trasaturi se creioneaza prin antiteza, nu se afla în conflict de la bun început. Opozitia de principii se contureaza abia pe parcurs, pentru a duce la finalul tragic. Initial Doamna Ruxanda nu pune la îndoiala justetea actelor sotului ei si Domnul Moldovei. Ceea ce o determina sa intervina este mai curând blestemul ce-i pare ca o urmareste, împreuna cu întreaga sa familie. Blânda, înduratoare, Doamna pare a fi, în toate, opusul lui Lapusneanu. Sotie si mama devotata, Doamna a tarii (si descendenta din neam de voievozi), Doamna Ruxanda este însa un om cu simtul datoriei. Lesina în fata piramidei de capete, dar nu intervine activ în treburile domniei decât atunci când cel ce-i este sot pare a-si fi pierdut ratiunea devenind o amenintare pentru toti cei din jur si, mai ales, pentru fiul sau si viitorul voievod. Ceea ce o determina pe Doamna sa ucida, în final, dupa o lupta interioara (între datoria de sotie si aceea de mama si Doamna) este convingerea ca Lapusneanu îl poate ucide pe fiul sau si mostenitorul tronului. Conflictul dintre Alexandru Lapusneanu si tinerii boieri Spancioc si Stroici este unul ce opune o vointa despotica, o personalitate autocrata celor ce reprezinta o boierime iubitoare de tara si ordine. Fara a fi corupti si hârsiti în intrigi, precum si boierii din jurul lui Motoc, Spancioc si Stroici sunt hotarâti sa-i razbune pe cei ucisi având convingerea ca, o data cu moartea sângerosului tiran, abuzurile vor înceta, iar asupra tarii vor domni pacea, linistea si dreptatea. Structura si compozitia nuvelei. Semnificatia mottourilor Compozitional, nuvela respecta mai mult cerintele genului dramatic decât pe acele ale celui epic. Distingem în tesatura intima a nuvelei doua planuri. Unul anunta actiunile lui Lapusneanu în vederea nimicirii boierilor, iar cel de-al doilea ofera, la scena deschisa, spectatorului desfasurarea faptelor. Credem ca cel de-al doilea plan constituie esenta dramatica a nuvelei. Compozitia este de factura clasicista: sobra, echilibrata, într-o arhitectonica organizata în patru capitole, fiecare purtând un motto care exprima ideea substantei epice. Cele patru capitole urmeaza un echilibru clasic, caci alterneaza conflictele si procedeele de expunere sugerând echilibrul clasic al unei compozitii muzicale în care alterneaza ritmurile. Nuvela are o structura simetrica si un echilibru solid atât în ceea ce priveste ilustrarea evenimentelor, cât si în ceea ce priveste psihologia si tragismul personajului, ceea ce-l determina pe Vasile Alecsandri sa o numeasca un adevarat „cap de opera de stil energetic si de pictura dramatica”. Mottourile reproduc, într-o forma usor modificata, cronica lui Ureche si S. Dacalul, capitolul De la a doua domnie a lui Alexandru-voda Lapusneanu. „Daca voi nu ma vreti, eu va vreu…” – cuvintele apartin lui Lapusneanu, ca raspuns la îndemnul de a renunta la tronul Moldovei adresat lui de catre boierii veniti sa-l întâmpine. Se refera la conflictul, anuntat înca din expozitiune, dintre Lapusneanu si boierii sustinatori ai lui Stefan Tomsa. C. Negruzzi se slujeste de textul lui Gr. Ureche: „Daca au mers solii acei de la Tomsa, si au spus lui Alexandru-voda. Atunci sa fi zis Alexandru-voda: < „Ai sa dai sama, Doamna!…” – este replica vaduvei unui boier ucis de Lapusneanu, amenintare adresata Doamnei Ruxanda, sotia domnitorului, pentru crimele înfaptuite de el. Reprezinta un tablou ce pare a fi mai mult rezultatul fanteziei si inventivitatii scriitorului, creat cu scopul de a patrunde în adâncime personajul principal. Afirmatia vaduvei o face si pe Doamna Ruxanda complice la faptele sângeroase ale domnitorului si stârneste interventia acesteia în a tempera conflictul generator de ura si razbunare; „Capul lui Motoc vrem…” – sunt cuvintele multimii de tarani nemultumiti, veniti la Curte sa se plânga de asuprirea boierilor, de saracie, de foame, de viata lor devenita insuportabila. Mottoul anunta cea mai dramatica parte a nuvelei, episodul antologic din punct de vedere al structurii intime, al gradarii si echilibrului situatiilor, precum si al ingeniozitatii artistice cu care Negruzzi a stiut sa aseze fata-n fata domnul, boierii si poporul; „De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu…” – sunt cuvintele lui Alexandru Lapusneanu, aflat pe patul de suferinta, ca o amenintare împotriva celor care-l calugarisera. Amenintarea releva o pornire demonica pe care numai moartea o poate opri. Prin viziunea realista a trecutului istoric, prin relieful uimitor al caracterelor si prin viguroasa sa constructie epico-dramatica, Alexandru Lapusneanul se situeaza printre marile realizari ale literaturii pasoptiste. Alexandru Lapusneanu – caracterizare Imaginea lui Lapusneanu, personaj creat de Negruzzi, nu se poate suprapune datelor oferite de istorie si desigur nici nu se recomanda din punctul de vedere al cerintelor impuse de o opera beletristica. Alexandru Lapusneanu este personajul principal al nuvelei cu acelasi titlu prin calitati de exceptie si efecte extreme, Negruzzi reusind sa întruchipeze un personaj unic prin complexitatea acestuia. Este asezat în centrul nuvelei, toate celelalte personaje, ca si actiunile prezentate, sunt orientate spre reliefarea caracterului acestuia. Asa cum e înfatisat, trasatura sa dominata, care le subordoneaza pe toate celelalte, este dorinta de putere, de a o cuceri si de a o pastra cu orice pret. Erou romantic, Lapusneanu este alcatuit din puternice trasaturi de caracter, un personaj exceptional, ce actioneaza în împrejurari deosebite. Autorul îsi urmareste personajul, de-a lungul celor patru capitole, din momentul intrarii în tara si pâna în clipa mortii. Tot ceea ce se întâmpla în aceasta nuvela poarta pecetea duritatii lui Lapusneanu. Astfel în capitolul I Lapusneanu este prezentat de catre autor, în detaliul frapant, amanuntit, conducându-ne astfel în mijlocul starii de spirit a personajului. Negruzzi utilizeaza dialogul ca procedeu de caracterizare astfel personajul relevându-si propriile sale trasaturi prin intermediul gesturilor, al gândurilor. Se observa ca Lapusneanu vorbeste în pilde, folosindu-se de exclamatii si întrebari retorice, intrând astfel în categoria personajelor romantice. Negruzzi împinge în prim plan faptele sa vorbeasca, printr-o concizie clasica, într-un dialog viu, de o rara autenticitate. Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fina observatie a gesturilor, a mimicii se dezvaluie toata miscarea psihologica a viitorului tiran. Când rememoreaza întâia domnie a lui Lapusneanu, autorul foloseste o succesiune de interogatii retorice, redând astfel furia personajului. Boierii îi cer lui Lapusneanu sa paraseasca tara, acesta însa este hotarât sa-si recupereze tronul. Din reactia lui Lapusneanu se contureaza doua amanunte specifice acestui personaj: cinismul si dorinta de razbunare. Replicile exprima atitudini vizibile, starea sufleteasca a eroilor în timpul vorbirii asigurând caracterul scenic. Lapusneanu îi primeste pe cei trei boieri protocolar si rezervat, „silindu-se a zâmbi” (expresia fetei). Replicile arata siguranta se sine si atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe dusmanii sai sa-si dezvaluie ostilitatea si intentiile adevarate: „Am auzit, urma Alexandru, de bântuirile tarii si am venit s-o mântui; stiu ca tara m-asteapta cu bucurie”. Ultima parte a replicii este scânteia care declanseaza raspunsul învaluit în viclenie al lui Motoc si raspunsul dur, ferm, autoritar, într-o izbucnire de furie si ura abia stapânita a Lapusneanului, exprimat în replici scurte, taioase, care pun în lumina impulsivitatea, omul violent, politicianul fara scrupule, neîngaduitor în înfruntarea cu boierii. Replicile au ramas memorabile, capatând valoare de sentinta. Negruzzi însoteste replicile cu observatii asupra fizionomiei personajului, care reflecta trairile interioare ale eroului: „raspunse Lapusneanul, a caruia ochi scânteiara ca un fulger”. Interogatiile si exclamatiile personajului, retezarea taioasa a vorbelor interlocutorului sau, succesiunea rapida, dintr-o rasuflare, a raspunsurilor Lapusneanului exprima ritmul starii sufletesti a personajului, vorbirea lui devenind dramatica, traita la cote înalte ale simtirii omenesti. Cu o intuitie psihologica remarcabila, Negruzzi îsi lasa personajul sa se dezlantuie într-o furie si o mânie gâlgâitoare, subliniind paroxismul trairii prin amanunte fizionomice: „Râdea, muschii i se suceau în râsul acesta, si ochii lui hojma clipeau”. Când Motoc, plin de umilinta, îi cere lui Lapusneanu sa-l ia de partea sa, Lapusneanu da dovada de inteligenta, capacitate de analiza si patrundere psihologica. Cu ajutorul unui proverb Lapusneanu îl caracterizeaza pe Motoc: „lupu paru-si schimba, da naravul ba”. Printr-o singura linie, Lapusneanu surprinde liniile caracteristice boierilor: Veverita, dusman vechi, dar cinstit, Spancioc este tânar cu multa dragoste de tara, Stroici e naiv, de aceea nu cunoaste minciunile, iar Motoc e „învechit în zile rele” si „ciocoi fatarnic”. Dorinta de putere n-ar valora nimic daca n-ar fi sustinuta de o serie de alte calitati care sa-i dea posibilitatea de manifestare si dintre acestea, cea mai importanta este abilitatea în ceea ce priveste relatiile umane. Abilitatea de a face promisiuni linistitoare pentru ceilalti si care, personal, nu-l angajeaza cu nimic. Tot de aceasta tine si capacitatea de a-si stapâni impulsurile violente, atunci când are ceva de câstigat de pe urma acestui lucru. Este expert în manipulare si declara cu cinism acest lucru atunci când, la început, hotaraste sa-i crute, deocamdata, pe boieri, si pe Motoc în special: „te voi cruta, caci îmi esti trebuitor, ca sa ma mai usurezi de blastemurile norodului”. Lapusneanu a venit în tara cu anumite intentii care sunt pline de patima razbunarii, acest lucru punând în evidenta un personaj diabolic. Lapusneanu se contureaza ca un adevarat personaj tragic. El îndeplineste toate caracteristicile personajului tragic din teatrul vechii Grecii. Alexandru Lapusneanu în prima sa domnie, a vrut sa multumeasca tot poporul. Faptul ca acest lucru nu i-a reusit atrage dupa sine vina personajului. Grecii numesc acest moment, moment numit hybris. Prin urmare Lapusneanu a fost alungat de la tron, fapt care a dat nastere poftei de razbunare. Se marcheaza prin acest lucru un alt moment al personajului tragic, moment pe care vechii greci îl numesc pathos. Procedeele de caracterizare cu care opereaza autorul în acest prim capitol sunt procedeele de caracterizare directa (prin cuvintele autorului); autorul retine câteva detalii de comportament sau de expresie care au însa o greutate extraordinara în definirea trairilor personajului: „muschii i se suceau într-un râs nervos. O astfel de tehnica de portretizare este experimentata de realisti în tehnica detaliului semnificativ sau frapant, precum si procedeul de caracterizare indirecta (prin dialog). Dialogul este de esenta dramatica, este lasat sa curga liber, autorul nu intervine nici cu scurte interventii scenice astfel încât capitolul are un aspect dramatic, iar personajul are consistenta tensionata si complexa a unui personaj viu. Lapusneanu este tipul domnitorului tiran si crud, cu vointa puternica, ambitie si fermitate în organizarea razbunarii împotriva boierilor tradatori, aceasta fiind unica ratiune pentru care s-a urcat pentru a doua oara pe tronul Moldovei: „Daca voi nu ma vreti, eu va vreu”. Daca în primul capitol portretul lui Lapusneanu este scos în evidenta prin intermediul antitezei dintre boieri si Lapusneanu în al doilea capitol, caracterizarea lui Lapusneanu reiese din antiteza conflictuala dintre domnita Ruxanda si el. domnita Ruxanda e plina de întelepciune, gingasie pe când Lapusneanu e crud, nemilos si fatarnic. Este de observat în acest capitol momentul în care Lapusneanu înfuriat de cerinta domnitei, si anume de a înceta omorurile, pune mâna pe jungher. Este o reactie necontrolata a lui, nepotrivita pentru un domnitor. Prin aceasta actiune, Lapusneanu dovedeste a fin un om cu o fire colerica, impulsie, obisnuit sa judece si sa faca dreptate singur, dupa propriile reguli. Auzind cererea domnitei, Lapusneanu o mustra „pentru vorbele nebune”, dar promite în final ca va înceta cu omorurile, însa nu înainte de a-i da leac de frica. Lapusneanu în momentul de fata, disimuleaza, dorind sa fie calm si se poarta autoritar fata de sotia sa, dar si cinic pentru ca în sine leacul promis o va îngrozi. Este o reactie de-a dreptul maladiva a personajului dând înca o data dovada de cruzime, spirit diabolic si spirit de razbunare. Lapusneanu ajunge acum sa îndeplineasca cu adevarat rolul de personaj exceptional în situatii exceptionale, specific personajelor romantice. Procedeele pe care autorul le foloseste în capitolul doi sunt: caracterizare directa si caracterizare indirecta. În capitolul trei îl surprinde pe Lapusneanu intrând în biserica prilej pentru autor sa realizeze descrierea costumului eroului. Autorul reuseste totodata sa creeze si atmosfera de epoca (moment în care de altfel se dovedeste ca Negruzzi este si un adevarat creator al realismului). |
| ||||